Om bogat, om sărac

Povestire

Lică Zlătaru era cel mai bogat şi cel mai văzut om din oraş. Nu degeaba toată lumea îl numea „boierul”. Lică era mândru de acest nume, şi ori de câte ori i se adresa cineva cu „boierule” atunci, cu toată zgârcenia sa, Lică băga mâna în portmoneu şi devenea darnic, dând de pomană sau împrumutând acolo câţiva lei… Ce-i drept, Lică se comporta ca un adevărat boier: pe jos nu umbla niciodată, avea caleaşcă cu vizitiu, iar acum mai nou îşi cumpărase şi un „otomobil” nemţesc, ba angajă şi şofer cu chipiu cum văzuse el la Cinema într-un film englezesc. În casă avea servitori, care-l serveau cu totul, nici grija îmbrăcatului şi dezbrăcatului n-o ducea Lică, căci îl îmbrăcau şi dezbrăcau servitorii. Dacă nu i-ar fi fost foame şi grija mâncatului ar fi lăsat pe seama servitorilor.

Ce-i drept îl cam costau pe Lică toate aceste capricii boiereşti, dar ce să facă dacă lui tare îi mai plăcea să trăiască boiereşte.

„Ei las’ că am de unde! Să crape de invidie sărăntocii când trec cu ‚otomobilu’ prin târg” se consola Lică, iar sărăntocii la care se referea erau cei mai înstăriţi oameni din oraş care încercau din răsputeri să se ridice la nivelul lui, dar cine se putea pune cu „boierul”?.
Lică moştenise multă avere de la taică-său – bătrânul Alexe Zlătaru, care a fost şiret ca o vulpe şi reuşea să scoată bani din piatră seacă. La fel ca şi Lică de altfel, înmulţea banii pungă după pungă de nici nu-i mai ştia numărul, avea şi mult aur în monede vechi şi bijuterii, avea şi argint şi diamante şi tot felul de pietre preţioase, o întreagă vistierie. Dar cea mai mare bogăţie pe care o avea Lică erau moşiile cu pământuri bune, roditoare, cu vii şi livezi roditoare, avea şi ferme de porci şi vite, turme de oi cu zeci de argaţi care roboteau de dimineaţă până seara ca să-l îmbogăţească şi mai mult pe Lică, în a cărui pungi curgeau aurul şi banii încât nici nu se mai ostenea să-i socoate. Avea tot ce-i trebuie şi ce şi-ar fi dorit îşi putea permite să aibă, îşi satisfăcea toate poftele firii pământeşti. Avea şi o nevastă frumoasă ca şi ruptă din soare, avea şi copii frumoşi, daţi să înveţe carte pe la şcoli înalte. Dar cu toate acestea Lică nu avea pace, nu avea linişte, sufletul îi era zbuciumat şi-l rodea ceva, dar ce nici singur nu ştia. Nopţile îi erau brăzdate de tot felul de vise şi coşmaruri care de care mai urât şi mai greu. Se trezea ud leoarcă sau gemea şi urla prin somn până nu-l trezea nevastă-sa Ancuţa. Nici ziua n-o ducea mai bine, căci punea pe el stăpânire o teamă ce i se cuibări în suflet şi n-o mai putea scoate de acolo nicicum. A umblat şi pe la vrăjitoare şi pe la tot felul de ghicitori şi lecuitori, dar în zadar. Dăduse şi o mulţime de bani pe la mănăstiri, cutreierase toată Moldova, ba se dusese şi până la Argeş şi dărui mulţi bani călugărilor şi popilor ca aceştia să-i alunge neliniştea din suflet, dar degeaba. Ce nu făcuse Lică ca să scape de acest chin? Încercase şi cu băutură făcând chefuri de pomină, care durau câte trei zile, ba se arunca în braţele muierilor frumoase şi uşuratice, dar tot degeaba, neliniştea îi stătea în continuare cuibărită în suflet.

Ce n-ar fi dat Lică ca să aibă pace măcar o zi, măcar o oră ca de exemplu vecinul său Costea pantofarul, un amărât ce trăia într-o cocioabă, parcă dinadins pusă lângă palatul lui Lică. Costea avea o droaie de copii, trăiau înghesuiţi ca ştiuleţii-n hambar, murdari şi-n zdrenţe rupte, flămânzi, trăind de azi pe mâine din ciocanul şi sula lui taică-sau. Costea singur umbla cu haina ruptă-n coate şi desculţ, dar mândru ca un împărat şi vesel toată ziua cântând ca o privighetoare, de dimineaţa şi până seara. Numai cântări şi imnuri de slavă aduse lui Dumnezeu auzeai din gura lui Costea, de parcă înadins o făcea să-l supere mai tare pe Lică Zlătaru.

— De ce-L lauzi atâta pe acest Domn al tău, nu vezi că nu-ţi dă nimic, mai că mori de foame şi umbli desculţ şi gol, dar tot îi dai înainte cu: „…slavă lui Isus!” şi iar ”…slavă lui Isus!”. Uite aici la mine, eu las rugăciunea pe seama popilor, iar Dumnezeu îmi dă de nici nu mai pot ţinea socoteală de câte am - îl lua peste picior pe bietul pantofar.

— Vai jupân Lică, nici o avere nu se poate măsura cu ceea ce ţi-ar da Mântuitorul Isus dacă l-ai primi în inima dumitale!- îi răspundea Costea „boierului” şi apoi începea să-l imploare ca acesta să-l primească în inima lui pe Isus. Dar Lică Zlătaru o lua repede la picior ca nu cumva să-l vadă lumea că stă la taifas cu calicul de Costea. Mare of a prins Lică pe Costea, din cauză că acesta deşi era sărac, dar era fericit, pe când el cu atâta bogăţie nu avea pace. Dar într-o zi lui Lică îi trecu o idee năstruşnică prin cap:

— Costea pantofarul e sărac, nu are cu ce să-şi bată capul şi de aceia e fericit. Ia să-i dau eu puţină bătaie de cap! - şi umplând trei pungi cu bani îi duse lui Costea pantofarul.
— Mă gândii şi mă tot gândii, că nu e drept ca lângă un om bogat ca mine să trăiască un om atât de sărac ca tine. Aşa că iată ai aici trei pungi cu banii, cred că-ţi vor ajunge să-ţi ridici o casă cu mai multe odăi şi să cumperi ceva pământ, că azi mâine îţi vei căsători copiii şi nu ai ce să le dai de zestre.

— De ştiu şi eu? - răspunse încurcat de situaţie bietul Costea.

— I-ai vecine că o să-ţi prindă bine, ş-apoi eu ţi-i dau ca un creştin în numele Domnului!
— În numele Domnului zici jupâne?- se bucură Costea. Atunci îi iau cu mare bucurie-n suflet, că, cei drept sunt cam nevoiaş de bani.

— Atunci foloseşte-i vecine cum te-a îndruma Dumnezeu! – zâmbi bucuros Lică că-i reuşi atât de uşor planul ţesut şi Costea pantofarul înghiţise găluşca.

— Domnul să te binecuvânteze jupâne! – îi mulţumi Costea.

Lică se duse mulţumit de buna-i faptă făcută cu intenţie rea şi parcă dormise mai bine şi mai liniştit în noaptea ceia. Dar dimineaţă fu mai mulţumit de sine când îl văzu pe Costea pantofarul stând pe prispa casei îngândurat şi trist.

„Ha, ha, ha! – râse Lică cu bucurie, - Nu mai cântă imnuri de slavă lui Isus, să vezi cum este când ai bani şi eşti bogat, atunci poţi fi de toate dar creştin nu prea. Ca să fi creştin trebuie să fii sărac lipit pământului!”. – zâmbise Lică şi se îndreaptă către casă liniştit.
Astfel trecuseră vreo trei zile. Lică era liniştit în ce-l priveşte pe Costea, acum acesta nu-i mai stătea ca un ghimpe în coaste, de acum avea treaba lui, să aibă grija să investească banii pe care-i primise.
„Am făcut treabă bună, nici că-mi pare rău după banii daţi lui Costea”.
Dar culmea! A patra zi, îl trezi un fluierat vesel. Lui Lică nu-i venea să creadă urechilor. Sărise ca ars din pat şi fugi la geam. Dar ce să vezi? De ce se temea mai tare nu scăpase. Costea pantofarul, şedea pe prispa casei şi repara un pantof vechi ba pe deasupra mai şi fluiera una dintre cântările sale preferate spre slava Domnului. Lică văzu negru în faţa ochilor. Primul gând ce-i veni în minte fu să coboare şi să-l strângă pe pantofar de gât. Dar când ajunse la acesta se mai calmă şi se prefăcu chiar prietenos:

— Bună dimineaţa vecine!. .

— Chiar că-i bună jupâne Lică!- răspunse vesel Costea.

— Dar ce faci aici? – se prefăcu că nici nu prea-l interesează, Lică

— Iacă repar un pantof, să-mi pot câştiga pita cea de toate zilele. – zâmbi Costea
— Păi nu ţi-am dat eu bani sa-ţi ajungă pentru o viaţă?

— Mi-ai dat jupâne Domnul să te binecuvânteze! Dar nu-i mai am.
— Dar ce ai făcut cu ei? Eu ţi-am dat să-i investeşti în ceva folositor.
— Aşa am şi făcut jupâne i-am investit în ceva foarte folositor, mai folositor nici că se putea!
— I-a spune în ce atât de folositor i-ai putut investi?

— I-am împărţit la săraci! – zâmbi vesel Costea. Lică simţi că-i fuge pământul de sub picioare. De abia se stăpâni să nu se năpustească cu pumnii asupra pantofarului, dar până la urmă se stăpâni şi chiar îi zâmbi lui Costea.

— Şi i-a zi de ce i-ai împărţit la săraci? Că mai sărac ca tine nu găseşti în tot oraşul nostru.
— Întotdeauna este cineva mai sărac sau mai bogat decât tine! – răspunse Costea .
— Înţeleaptă vorbă, dar ca să ai atâţia bani în mână şi să-i împarţi la alţii şi tu să rămâi sărac cum ai fost… nu văd rostul?.

— Ca să vezi jupâne, de abia acum mi-am dat seama câtă dreptate are vechea vorbă că: „Banul e ochiul dracului!” La început când m-am văzut cu atâta bănet, pe loc am uitat de Domnul, de rugăciune, de cântări şi de cele sfinte. Trei zile la rând, zi noapte m-am gândit ce să fac cu ei, nici nu puteam dormi de parcă eram posedat de un demon. Dar pe urmă mi-am adus aminte că atunci când mi-a dat jupânul bani mi-a spus să-i cheltuiesc cum m-o îndruma Domnul, aşa că pe loc m-am pus pe genunchi şi am cerut, ajutorul Domnului, iar Domnul mi-a pus pe inimă să-i împart la săraci, şi iată, slavă Domnului, sunt din nou liniştit şi am pace cu Domnul meu
Lică se uită cu mirare la omul din faţa lui şi înţelesese că acest om are ceva ce el Lică Zlătaru zis „boierul”, nu o să aibă niciodată, deoarece îi era mai drag traiul boieresc decât Domnul Isus Hristos.

.

* * *

.

„Atunci s-a apropiat de Isus un om şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţă veşnică?” El i-a răspuns: „De ce mă întrebi: ‚Ce bine?’ Binele este unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. „Care?” i-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: ‚Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu faci mărturie mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’; şi, ,să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’. Tânărul i-a zis:” Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?”. „Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară-n cer! Apoi vino şi urmează-Mă” Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuţii” Isus a văzut că s-a întristat şi a zis:” Cât de greu vor intra unii în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Fiindcă mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Matei!9: 16 – 23 )

Ce ar mai fi de adăugat după această istorioară despre ”Tânărul bogat”?
Poate doar promisiunea Domnului Isus:

„Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţă veşnică” (Matei 19: 29)