Cuvinte dulci, cuvinte amare I

Cugetări

***
1). Nu există pădure fără uscături, însă nu taie nimeni o pădure pentru câteva uscături.

***
2). Mai mult zgomot face un copac uscat când cade, decât o pădure verde care creşte în linişte.

***
3). Chiar şi ceasul stricat indică odată pe zi ora exactă.

***
4). Nimic nu doare mai rău decât conştiinţa, bineînţeles pe cel ce o are.

***

5). Credem în Unul Singur Dumnezeu, dar cu voia sau fără voia noastră slujim mai multora.

***

6). Unii atât de mult cheamă pe Domnul, încât i-au uitat numele.

***
7). Dacă apelăm la Dumnezeu doar atunci când avam nevoie de el, ca la un instalator, s-ar putea să nu ne răspundă.

***
8). Nu aştepta ca Dumnezeu să-ţi răsplătească pe loc faptele bune, ci gândeşte-te ce s-ar întâmpla dacă te-ar pedepsi pe loc pentru toate păcatele tale.

***

9). Unii îL poartă pe Dumnezeu legat la gâtul lor, alţii în buzunar printre pozele de familie, dar ferice de cei ce-L poartă în inima lor.

***
10). Vai de cei ce cu lumănări în mâini caută Lumina lumii.

Alegere (poezie)

O Doamne Necuprins şi Atotputernic,
Tu ai creat pământul din nimic.
În faţa Ta, orice om este vremelnic
Şi atât de mic, o Doamne, atât de mic.

Şi totuşi Tu l-ai creat mare
Şi atât de veşnic Doamne, la-nceput,
Căci ai suflat din Sfânta Ta Suflare
Într-o ţărână rece, într-un chip de lut.

Creat-ai pentru om şi cer şi ape
Împodobit de Chipul Tău cel Sfânt
L-ai pus stăpân aproape peste toate
Dar el îşi alese drumul spre mormânt.

Căci într-o zi şopti Satan-călăul,
Acel Lucifer mândru, nesupus:
„Hai, muşcă şi vei cunoaşte răul
Căci binele în viaţă nu-ţi va fi-ndeajuns!”

Singur, omul îşi semnă sentinţa
În faţa Creatorului Preasfânt
Care îşi ţinu făgăduinţa
Şi pământul se întoarse în pământ.


Spre moarte omul a simţit chemarea
Aceasta-i plata pentru orişice păcat
Dar tot prin moarte ne-a venit salvarea
Prin jertfa Mielului curat.

Mărturisire (poezie)

O Doamne, Isuse, la necaz
Eu Te ştiam departe.
Tu lângă mine la un pas.
Eu la un pas de moarte?…

Departe, Doamne, Te ştiam,
Credeam că nici nu-Ţi pasă
Când Tu băteai la mine-n geam,
Eu nu eram acasă?…

Ba da eram, de ce să mint?
Dar nu ştiam cin' bate.
Cum puteam eu uşa s-o deschid
Unui străin în noapte?

Credeam că un străin bătea
Aşa mi se păruse.
Nu cunoscusem vocea Ta,
O, iartă-mă, Isuse!

Când am deschis era Hristos
Şi-acum să plâng îmi vine.
O Doamne, ierţi un păcătos,
Un păcătos ca mine?

Pe mine, Doamne, care am furat?
O nu aici mi-e locul
Eu ştiu prea bine că în Iad
O să mă ardă focul.

Ah, Doamne, cât îmi e de greu
Să te privesc în faţă,
Eu care am băut mereu
Aproape-un sfert din viaţă.

Şi am minţit, am tras tutun,
Te-am înjurat pe Tine,
Eu n-am făcut un lucru bun
Şi Tu, mă ierţi pe mine?

„O, dacă ai şti tu, fiul meu”, -
Cu vocea Lui cea dulce
Îmi spuse atuncea Dumnezeu:
„Eu mai demult pe cruce,

Tâlharului, când am promis,
Cel răstignit ştii bine,
Că îl voi duce-n Paradis
În Paradis cu mine.

Şi dacă eu aşa am spus
Tâlharului pe cruce,
Să ştii că-n Paradis l-am dus
Şi pe tine nu te-oi duce.

Păcatele eu ţi-am iertat
De astăzi, nu mai plânge
Şi pentru tine am vărsat
Pe cruce al meu sânge!

Căci te iubesc copilul meu,
Cum altul nu iubeşte,
Întoarce-te din drumul rău
De toate te căieşte!

Şi de-ţi va fi ispita grea
Atunci tu roagă-te la Mine,
Şi lasă greul în seama Mea,
De azi voi fi cu tine!”

O Doamne, eu Te-am căutat
Prin temple-n ţări străine
Când Tu erai neîncetat
Aicea lângă mine!

Poezie

Mă bântuiau credinţele absurde,
ocolind dreptatea, sufletul meu gol,
cu speranţele stând gata să se surpe
sub a gândurilor negre stol.

Când fruntea mea tânjea după icoane
şi nu găseam răspuns la întrebări
iar gândurile-mi - nesfărişete caravane
le trimiteam după răspuns spre alte zări.

Ştiam atât că cei răi au să piară.
Eram pierdut de-a celor buni alai,
credeam că Dumnezeu e o fiară
de nu-mi arată drumul înspre rai.

Simţeam nisipul umed al clepsidrei
cum se scurgea din trupul meu muşcând
şi aşteptam mereu venirea clipei
din zi în zi de viaţă mai flămând.

Atunci clădeam speranţe în pustie
şi mă rugam, să simt în suflet cald.
Ştiam că vremea e tărzie.
Iar Dumnezeu e dur ca de bazalt.

Nu, nu credeam că Dumnezeu ne iartă.
Nici nu îndrăzneam iertare ca să cer.
Pînă nu L-am găsit, pe Isus-Preasfântă Poarta,
prin care trece drumul către cer.

!!! (ascultaţi poezia recitată de câtre autor)

http://www.trilulilu.ro/karpo/605942cbba7f0a

Iată eu stau la uşă şi bat!

Povestire

În ultimul timp lui Radu parcă i-se înnecaseră toate corăbiile. Umbla necăjit tot timpul, nu avea chef de nimic şi avea sentimente de nevinovăţie nejustificate.

Deodată nu i se păru nimic interesant. Activităţile care înainte-i făceau plăcere acum îl lăsau rece. Abandonase în mare parte din preocupările sale zilnice, cum ar fi studiul individual, citirea Bibliei, iar rugăciunea?.. Ce-i drept se mai ruga. Dar se putea numi ceea ce făcea el rugăciune? Era mai degrabă o povară pe care se simţea nevoit s-o execute. Nu se mai ducea nici la biserică.
— O să citesc din Biblie câteva capitole şi o să-mi fie mai de folos decât predica monotonă de la Biserică - se gândi Radu la început în prima duminică. Dar când încercase să citească, mintea-i începuse să vagabondeze şi nu a reţinut aproape nimic din ceea ce a citit.
A doua duminică nici nu mai încercase să citească biblia, ci porni televizorul, a treia duminică se duse cu prietenii la iarbă verde, nici nu se mai gândi la biserică.
— Ce-i cu tine Radule? De ce nu vii la biserică? – îl întrebase Laura la telefon.
— Auzi ce chestie, să mă ia la rost şi gâsculiţa asta! – se enervă Radu, uitând ca înainte cu numai trei săptămâni Laura i se părea cea mai frumoasă fată din câte văzuse el vreodată. De atunci Radu începuse să ocolească pe toţi aceia, care ar fi putut să-i pună întrebări în legătură cu absenţa lui de la biserica sau care e situaţia lui pe plan spiritual. Astfel Radu, credea că a scăpat de toţi aceia care-l necăjeau atâta, interesându-se de viaţa lui personală, încă dacă conştiinţa l-ar fi lăsat în pace atunci totul ar fi fost în regulă. Dar într-o seară la uşa lui Radu sună cineva insistent, când privi prin vizor, inima începu să-i galopeze ca un cal de curse. La uşă era bătrânul Solomon, fostul pastor al bisericii, acum ieşit la pensie. Radu dădu să deschidă uşa, bucuros de vizita bătrânului, dar o forţă superioară lui, îi blocase mişcările, parcă-l paralizase, şi o voce lăuntrică îi şoptea: „Nu deschide! Bătrânul venise să te mustre, să te ia la rost, nu deschide!...” Bătrânul văzând că nu deschide nimeni, a scos un creion şi a scris ceva pe petic de hârtie, băgându-l în uşă. Deabia a aşteptat Radu să plece bătrânul, că se şi năpusti să citească ce era scris pe acel petic de hârtie.
„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).
— Bătrânul vroia să luăm cina împreună – a fost primul gând care ia trecut prin cap lui Radu. Îi păru rău că nu a deschis uşa bătrânului, vroia să fugă după el, dar de acum bătrânul era departe.
Radu ţinea foarte mult la bătrânul Solomon, care adeseori se purta cu el părinteşte, astfel încât nu simţea lipsa tatălui său, mort într-un grav accident de circulaţie. Radu îşi aduse aminte cum la una din predicile bătrânului pastor, se simţise atât de mişcat încât îşi predase viaţa în mâinile Domnului. Cum se mai bucurase bătrânul pastor, de întoarcerea lui.
„Iată, Eu stau la uşă, şi bat…” - privise încă odată la peticul de hârtie şi deodată înţelese că aici e vorba de mult mai mult decât de o simplă autoinvitaţie la cină. Înţelese că bătrânul a voit să-i spună ceva foarte important ceva ce-l priveşte direct pe el. A înţeles că la uşa lui a bătut Însuşi Domnul Isus Hristos, în măna căruia el îşi predase întreaga viaţă. Domnul nu-l uitase, şi-l trimise pe bătrânul Solomon acum la el, dar el… Vai, el nu a deschis uşa Domnului său – se necăjea Radu. Deodată acel petic de hârtie i se păru foarte drag, parcă ţinea în mănă o comoară. A deschis Biblia şi începu să citească din Apocalipsa capitolul trei, deodată îi sări în ochi versetul 19. Radu citi:
„Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!”
Radu citi mai departe versetul 20 şi 21:
„Iată, Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă pe cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”
Lui Radu i se prelinseră pe obraji două lacrimi fierbinţi. Deodată simţi o mare nevoie de rugăciune. Căzu în genunchi şi se rugă fierbinte, până nu simţi o mare uşurare în suflet. Când se ridicase de pe genunchi Radu era alt om. Primul lucru care hotărâse era acela de a citi zilnic din Cuvântul Domnului, începuse pe loc şi citi primele trei capitole din Geneza, se pare că i-au fost de mare folos, deoarece târziu după miezul nopţii Radu scria o scrisoare pastorului Solomon sau cine ştie, poate chiar Domnului Isus? Scrisoarea era scurtă, cuprindea un singur rând, dar spunea totul ce trebuia Radu să spună, Iată cuprinsul ei:
„Ţi-am auzit glasul… şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns” (Geneza 3:10).

O întrebare interesantă

— Băieţaş dacă îmi arăţi unde se află Dumnezeu?.. am să-ţi dau un măr! – astfel încerca un preot dintr-un sat de munte să verifice cunoştinţa în materie de religie a unui puşti, crescut la oraş şi venit în vacanţă la bunici. Puştiul zâmbi şiret şi spuse preotului:

— Iar eu am să vă dau un coşuleţ de mere din grădina bunicilor mei, dacă-mi arătaţi unde nu se află Dumnezeu?..

***

Regele şi psalmistul David spune în psalmul 139: „Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine…Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor, şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca” ( Psalmii 139:6,7-10)
La fel şi prin profetul Amos, Dumnezeu, vorbeşte poporului său neascultător: „…nici unul din ei nu va putea să scape fugind, şi nici unul din cei ce vor scăpa, nu va scăpa. De ar pătrunde chiar până în locuinţa morţilor, şi de acolo îi va smulge mâna Mea; de s-ar sui chiar în ceruri, şi de acolo îi voi pogorî De s-ar ascunde chiar pe vârful Carmelului, şi acolo îi voi căuta şi-i voi lua; de s-ar ascunde de privirile Mele chiar în fundul mării, şi acolo voi porunci şarpelui să-i muşte. De ar merge în robie chiar înaintea vrăjmaşilor lor, şi acolo voi porunci săbiei să-i piardă…” (Amos 9:1-4).

***

Puştiul avea mare dreptate: Dumnezeu e pretutindeni. Iar marea problemă a omenirii este nu cum să-L găsească pe Dumnezeu, ci cum să se ascundă de El.

Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins

Povestire

Era într-o frumoasă după amiază de toamnă, mai precis era 29 octombrie 1794.

Într-o dumbravă din apropierea satului Pan-Ivanivca, în apropiere de oraşul Harcov, Ucraina, un om între două vârste săpa o groapă ca pentru mort. Se vedea pe el că-i ostenit şi îmbătrânit înainte de vreme, dar trăsăturile feţei sale nu erau triste.

Zâmbetul de pe buzele lui şi felul în care i se strângeau ridurile de pe frunte, trădau o adâncă bucurie ce-o avea-n suflet. Groapa era într-adevăr pentru mort, dar mortul era încă viu şi îşi săpa singur groapa cu zâmbetul pe buze.

Nu, nu-l condamnase nimeni la moarte pentru vreo tâlhărie şi nici nu avea de gând să se sinucidă, ci pur şi simplu ştia că a doua zi va muri.

De unde ştia?

Greu de spus. Poate Domnul Isus Hristos, în slujba căruia şi-a petrecut întreaga-i viaţă, i-a dat de ştire sau poate pur şi simplu ştia că va muri.

Numele acestui om era: Grigore Savici Skovoroda – marele înţelept, filosof, scriitor şi unul din cei mai înfocaţi predicatori ai Evangheliei lui Isus, din câţi i-a avut vreodată poporul ucrainean.

După ce i se păru groapa destul de adâncă şi pe măsură-i, începu să presară pe fundul gropii frunze de stejar, pe care toamna cu nevăzută-i mână le pictase cu nuanţe de culori greu de reprodus, mulţumit de cele făcute, omul s-a aşezat pe marginea gropii să se odihnească, dar gândul i-a zburat îndată departe spre copilărie şi se opri într-o altă zi din toamna anului 1738.

În acea zi Grigore trebuia să plece pentru prima oară departe de casă, trebuia să părăsească satul său natal şi să meargă la Kiev, unde urma să înveţe la Academie.
În acea dimineaţa, de abia se făcea de ziuă când tatăl său îl duse-n câmp şi-l puse să tragă o brazdă cu plugul. Grigore trase o brazdă lungă şi dreaptă, ceea ce simboliza că drumul vieţii sale trebuie să fie lung şi drept, că niciodată nu trebuie să se abată de la adevăr, ci să meargă drept ca şi brazda trasă de el. ”Aşa m-a pus şi pe mine tata, să trag o brazdă, înainte de plecarea mea la Zaporoje în armata cazacilor” - îi spuse tatăl său Sava.

Căruţa era pregătită încă de cu seară pentru lungul drum, până la Kiev, ce-i aştepta pe cei doi.
La academia din Kiev, în scurt timp toţi au început să-l placă pe Grigore, care era înzestrat cu talentul muzical şi cel scriitoricesc. Dornic de noi cunoştinţe, serios şi din cale afară de harnic. El îşi însuşeşte adânci cunoştinţe din filozofia antică est-europeană şi din literatura universală, învăţă limba latină, greacă, germană şi poloneză. Datorită talentului său muzical şi a vocii sale melodioase, este primit în Corul Capelei Regale din Petersburg. Însă după trei ani Grigore Skovoroda se întoarce din nou la Academie, unde studiază poetica, retorica şi filozofia. După aceea călătoreşte în Ungaria, Italia, Polonia, de asemenea studiază în Universitatea din München, în Universitatea Vidin şi Breslau, ascultă lecţiile în universitatea din Gale, unde în acea vreme mişcarea pietiştilor era în floare. Aici el observă curăţenia adevărului evanghelic, care se aprinde ca un foc nestins în inima lui. Cuprins de dor după plaiurile natale şi după neamul său ucrainean, se întoarce în Ucraina şi devine învăţător la institutul din Pereiaslav, dar pierde repede acest post din cauza convingerilor sale religioase, care nu erau pe placul clerului bisericesc. Devine profesor particular şi predă la copiii curtenilor bogaţi. După o vreme primeşte un post de profesor la Universitatea din Harcov, însă datorită stilului său progresiv de a preda intră din nou în conflict cu clerul bisericesc şi pierde postul de profesor, după ce refuză propunerea conducătorilor bisericii de a deveni un „stâlp” al Biserici Ortodoxe Ruse. Ca răspuns la propunerea acestora Skovoroda răspunde: „Vai preafăcuţilor! Eu nu doresc să înmulţesc stâlpii Babilonului. Sunt şi aşa prea mulţi ”stâlpi neciopliţi” în Templul lui Dumnezeu. Eu unul văd sfinţenia în voia Domnului nu în hainele preoţeşti”.
Şi de atunci din anul 1769 şi până la moartea sa, Grigorie Savici Skovoroda nu a mai căutat posturi de profesor, ci se dedică întru totul predicării Evangheliei lui Hristos. Prin el Dumnezeu a pregătit calea către o mare trezire spirituală în rândul poporului ucrainean.
Astfel în tovărăşia câinelui său credincios, cu traista de-a umăr, în care erau câteva cărţi, o Biblie veche, manuscrisele sale şi Noul Testament în limba greacă, cu fluierul după brâu şi cu un baston în mână, colindă din sat în sat, din cătun în cătun, din poartă în poartă, învăţa copiii săraci, citeşte oamenilor din Biblie şi predica Evanghelia Domnului.

Avea mulţi prieteni peste tot, în fiecare colţ al Ucrainei. Prietenii săi proveneau din pături sociale diferite. De la preoţii necorupţi, nobili, mari învăţaţi ai vremii, până la ţărani şi cazaci, pe aceştia din urmă îi iubea şi îi respecta mai mult. Cutreierând Ucraina în lung şi-n lat, Skovoroda în acelaşi timp scrie foarte multe tratate filosofice, predici, povestiri, cântări, poezii, basme şi fabule.
Astfel şi-a petrecut ultimii 25 de ani în slujba semenilor săi, în slujba neamului său, în slujba Domnului său Isus Hristos.

Adeseori i se ofereau posturi de profesor şi de preot, i sa propus să trăiască la curte, avea posibilitatea de a deveni bogat şi celebru, dar Grigore Savici Skovoroda întotdeauna refuza amabil. Chiar şi atunci când în anul 1887, regina Caterina a II-a, aproape că-l imploră să vină să trăiască la curte. „Fluierul şi oile-mi sunt mult mai dragi, chiar decât coroana regală”- a fost răspunsul lui Grigore.
Pe la mijlocul anului 1794, bolnav şi istovit ajunge în satul Pan-Ivanivka şi intră la un foarte bun prieten. Aflând de sosirea filosofului, se strânge aproape tot satul pentru a-l asculta. Grigore Skovoroda era vesel, citea şi explica din Cuvântul Domnului, cânta cântări, iar pe urmă a ieşit afară şi nu s-a mai întors. Către seară îngrijorat de absenţa filosofului, prietenul său pleacă-n căutarea lui. Îl găseşte-n dumbrava de la marginea satului, şezând pe marginea unei gropi proaspăt săpate. Întrebându-l pentru ce săpase groapa, filozoful răspunse: ”A sosit timpul, prietene, să închei călătoria mea pe acest pământ!” Iar pe urmă se întoarse câtre acesta şi-i spuse: ”Te rog ca aici să fie mormântul meu, iar pe piatra ce-mi veţi pune la căpătâi, să săpaţi următoarele cuvinte: „LUMEA A ALERGAT DUPĂ MINE, DAR NU M-A PRINS”
Dorinţa i-a fost împlinită.
Cu toate că în timpul vieţii, nici una din operele sale nu a văzut lumina tiparului, fiind interzise de autorităţile influenţate de clerul bisericesc, totuşi operele lui Grigore Savici Skovoroda, s-au păstrat până în zilele noastre.
Biograful său Mihaylo Kovalinsky, scria: „Skovoroda a fost pus între timp şi veşnicie ca o lumină dar ca şi un întuneric, ca un adevăr dar ca şi un neadevăr, ca un bine dar ca şi un rău, care are prioritatea să aleagă lumina, adevărul, binele. El nu numai că a ales, dar a şi împlinit cu fapte, peste tot pe unde a călcat, a fost înţelept, a fost adevărat, a fost drept.”
Domnul nostru Isus Hristos a spus:
„Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8: 32).
Grigore Savici Skovoroda a trăit ca un adevărat ucenic al Domnului şi a murit ca un om liber.

Ce duci în spate omule?..

Povestire

Într-un sătuc de munte din Ardeal trăia un om cocoşat care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată privi în sus, spre cer. Să poată vedea cerurile – locuinţa lui Dumnezeu, să poată admira stelele, luna şi soarele – creaţia lui Dumnezeu. Însă din păcate el putea privi doar în jos, în pământ. Până într-o noapte când se întâmplă cu el o minune: întorcându-se acasă, cam pe la miezul nopţii, trebuia să treacă prin cimitirul satului. Deodată în faţa lui apăru un înger care-l întrebă :

— Ce duci în spate omule?. — Neputinţa mea de a privi spre cer – o cocoaşă, oftă omul cu tristeţe.
— Dă-o încoace şi priveşte spre cer! – porunci îngerul întinzând mâna după cocoaşa omului, astfel că acesta se întoarse acasă drept ca o lumânare.A doua zi întreg satul vorbea, mirându-se despre ce i s-a întâmplat omului cocoşat.

Auzind de cele întâmplate, un om care era şchiop din naştere, şi care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată alerga după plăcerile nebune ale acestei lumi, să poată dansa şi mai ales să poată ţine pasul alături de tovarăşii săi de rele, se duse şi el la miezul nopţii în cimitir cu speranţa că da de-l va întâlni pe înger, şi culmea când se făcu miezul nopţii în faţă-i apăru îngerul, care-l întrebă:

— Ce duci în spate omule?..

— În spate nu duc nimic, eu sunt şchiop şi te-aş ruga foarte mult dacă ai vrea să mă vindeci de neputinţa mea, ca să pot merge şi eu la dans şi pe la chefuri alături de prietenii mei!
— Şi în spate zici că nu duci nimic? – se miră îngerul.

— Nu! – răspunse hotărât omul şchiop.

— Atunci ţine cocoaşa aceasta! – spuse îngerul, şi îi puse omului şchiop în spate o cocoaşă, încât acesta se întoarse acasă şi cocoşat pe deasupra.

.

* * *

.
Din punct de vedere spiritual toţi oameni sunt cocoşaţi, pe toţi ne împiedică câte un lucru pământesc de nu putem privi în sus spre ceruri.

Mulţi poartă-n spate povara poftelor firii pământeşti, alţii poartă povara gândurilor lumeşti, alţii îngrijorările acestui veac, alţii sunt cocoşaţi de ură, de neînţelegere, de tot felul de dorinţe. Unii nu au timp şi nici nu simt nevoia de a privi în sus.

În Evanghelia după Luca, avem un minunat exemplu cu o femeie cocoşată, pe care Domnul Isus o vindecă de neputinţa ei:

„Isus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua sabatului. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum sa-şi îndrepte spatele. Când a văzut-o Isus a chemat-o şi i-a zis: „ femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat, şi slăvea pe Dumnezeu.”

Ce lucru îmbucurător putem citi în acest text biblic: „Când a văzut-o Isus a chemat-o…” Da Isus cheamă la fel şi astăzi pe toţi cei ce doresc sa-ăi ridice privirea spre cer şi nu pot. Şi această femeie dorea sa-şi ridice capul şi nu putea. Isus Mântuitorul lumii observă acest lucru şi-i spune: „Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta!”

Acelaşi Isus, are aceiaşi putere şi azi şi dacă ne spune: „Eşti dezlegat de neputinţa ta!” atunci înseamnă că suntem liberi dezlegaţi de tot ce ne leagă şi putem privi spre cer. Dar dacă nu ne recunoaştem neputinţele, dacă spunem că în spate nu ducem nimic, dacă ignorăm povara de păcate din spatele nostru şi pe deasupra dorim să alergăm după plăcerile nebune ale acestei lumi, s-ar putea ca Isus să ne întoarcă spatele, iar cel rău să ne împovăreze şi mai mult.

Om bogat, om sărac

Povestire

Lică Zlătaru era cel mai bogat şi cel mai văzut om din oraş. Nu degeaba toată lumea îl numea „boierul”. Lică era mândru de acest nume, şi ori de câte ori i se adresa cineva cu „boierule” atunci, cu toată zgârcenia sa, Lică băga mâna în portmoneu şi devenea darnic, dând de pomană sau împrumutând acolo câţiva lei… Ce-i drept, Lică se comporta ca un adevărat boier: pe jos nu umbla niciodată, avea caleaşcă cu vizitiu, iar acum mai nou îşi cumpărase şi un „otomobil” nemţesc, ba angajă şi şofer cu chipiu cum văzuse el la Cinema într-un film englezesc. În casă avea servitori, care-l serveau cu totul, nici grija îmbrăcatului şi dezbrăcatului n-o ducea Lică, căci îl îmbrăcau şi dezbrăcau servitorii. Dacă nu i-ar fi fost foame şi grija mâncatului ar fi lăsat pe seama servitorilor.

Ce-i drept îl cam costau pe Lică toate aceste capricii boiereşti, dar ce să facă dacă lui tare îi mai plăcea să trăiască boiereşte.

„Ei las’ că am de unde! Să crape de invidie sărăntocii când trec cu ‚otomobilu’ prin târg” se consola Lică, iar sărăntocii la care se referea erau cei mai înstăriţi oameni din oraş care încercau din răsputeri să se ridice la nivelul lui, dar cine se putea pune cu „boierul”?.
Lică moştenise multă avere de la taică-său – bătrânul Alexe Zlătaru, care a fost şiret ca o vulpe şi reuşea să scoată bani din piatră seacă. La fel ca şi Lică de altfel, înmulţea banii pungă după pungă de nici nu-i mai ştia numărul, avea şi mult aur în monede vechi şi bijuterii, avea şi argint şi diamante şi tot felul de pietre preţioase, o întreagă vistierie. Dar cea mai mare bogăţie pe care o avea Lică erau moşiile cu pământuri bune, roditoare, cu vii şi livezi roditoare, avea şi ferme de porci şi vite, turme de oi cu zeci de argaţi care roboteau de dimineaţă până seara ca să-l îmbogăţească şi mai mult pe Lică, în a cărui pungi curgeau aurul şi banii încât nici nu se mai ostenea să-i socoate. Avea tot ce-i trebuie şi ce şi-ar fi dorit îşi putea permite să aibă, îşi satisfăcea toate poftele firii pământeşti. Avea şi o nevastă frumoasă ca şi ruptă din soare, avea şi copii frumoşi, daţi să înveţe carte pe la şcoli înalte. Dar cu toate acestea Lică nu avea pace, nu avea linişte, sufletul îi era zbuciumat şi-l rodea ceva, dar ce nici singur nu ştia. Nopţile îi erau brăzdate de tot felul de vise şi coşmaruri care de care mai urât şi mai greu. Se trezea ud leoarcă sau gemea şi urla prin somn până nu-l trezea nevastă-sa Ancuţa. Nici ziua n-o ducea mai bine, căci punea pe el stăpânire o teamă ce i se cuibări în suflet şi n-o mai putea scoate de acolo nicicum. A umblat şi pe la vrăjitoare şi pe la tot felul de ghicitori şi lecuitori, dar în zadar. Dăduse şi o mulţime de bani pe la mănăstiri, cutreierase toată Moldova, ba se dusese şi până la Argeş şi dărui mulţi bani călugărilor şi popilor ca aceştia să-i alunge neliniştea din suflet, dar degeaba. Ce nu făcuse Lică ca să scape de acest chin? Încercase şi cu băutură făcând chefuri de pomină, care durau câte trei zile, ba se arunca în braţele muierilor frumoase şi uşuratice, dar tot degeaba, neliniştea îi stătea în continuare cuibărită în suflet.

Ce n-ar fi dat Lică ca să aibă pace măcar o zi, măcar o oră ca de exemplu vecinul său Costea pantofarul, un amărât ce trăia într-o cocioabă, parcă dinadins pusă lângă palatul lui Lică. Costea avea o droaie de copii, trăiau înghesuiţi ca ştiuleţii-n hambar, murdari şi-n zdrenţe rupte, flămânzi, trăind de azi pe mâine din ciocanul şi sula lui taică-sau. Costea singur umbla cu haina ruptă-n coate şi desculţ, dar mândru ca un împărat şi vesel toată ziua cântând ca o privighetoare, de dimineaţa şi până seara. Numai cântări şi imnuri de slavă aduse lui Dumnezeu auzeai din gura lui Costea, de parcă înadins o făcea să-l supere mai tare pe Lică Zlătaru.

— De ce-L lauzi atâta pe acest Domn al tău, nu vezi că nu-ţi dă nimic, mai că mori de foame şi umbli desculţ şi gol, dar tot îi dai înainte cu: „…slavă lui Isus!” şi iar ”…slavă lui Isus!”. Uite aici la mine, eu las rugăciunea pe seama popilor, iar Dumnezeu îmi dă de nici nu mai pot ţinea socoteală de câte am - îl lua peste picior pe bietul pantofar.

— Vai jupân Lică, nici o avere nu se poate măsura cu ceea ce ţi-ar da Mântuitorul Isus dacă l-ai primi în inima dumitale!- îi răspundea Costea „boierului” şi apoi începea să-l imploare ca acesta să-l primească în inima lui pe Isus. Dar Lică Zlătaru o lua repede la picior ca nu cumva să-l vadă lumea că stă la taifas cu calicul de Costea. Mare of a prins Lică pe Costea, din cauză că acesta deşi era sărac, dar era fericit, pe când el cu atâta bogăţie nu avea pace. Dar într-o zi lui Lică îi trecu o idee năstruşnică prin cap:

— Costea pantofarul e sărac, nu are cu ce să-şi bată capul şi de aceia e fericit. Ia să-i dau eu puţină bătaie de cap! - şi umplând trei pungi cu bani îi duse lui Costea pantofarul.
— Mă gândii şi mă tot gândii, că nu e drept ca lângă un om bogat ca mine să trăiască un om atât de sărac ca tine. Aşa că iată ai aici trei pungi cu banii, cred că-ţi vor ajunge să-ţi ridici o casă cu mai multe odăi şi să cumperi ceva pământ, că azi mâine îţi vei căsători copiii şi nu ai ce să le dai de zestre.

— De ştiu şi eu? - răspunse încurcat de situaţie bietul Costea.

— I-ai vecine că o să-ţi prindă bine, ş-apoi eu ţi-i dau ca un creştin în numele Domnului!
— În numele Domnului zici jupâne?- se bucură Costea. Atunci îi iau cu mare bucurie-n suflet, că, cei drept sunt cam nevoiaş de bani.

— Atunci foloseşte-i vecine cum te-a îndruma Dumnezeu! – zâmbi bucuros Lică că-i reuşi atât de uşor planul ţesut şi Costea pantofarul înghiţise găluşca.

— Domnul să te binecuvânteze jupâne! – îi mulţumi Costea.

Lică se duse mulţumit de buna-i faptă făcută cu intenţie rea şi parcă dormise mai bine şi mai liniştit în noaptea ceia. Dar dimineaţă fu mai mulţumit de sine când îl văzu pe Costea pantofarul stând pe prispa casei îngândurat şi trist.

„Ha, ha, ha! – râse Lică cu bucurie, - Nu mai cântă imnuri de slavă lui Isus, să vezi cum este când ai bani şi eşti bogat, atunci poţi fi de toate dar creştin nu prea. Ca să fi creştin trebuie să fii sărac lipit pământului!”. – zâmbise Lică şi se îndreaptă către casă liniştit.
Astfel trecuseră vreo trei zile. Lică era liniştit în ce-l priveşte pe Costea, acum acesta nu-i mai stătea ca un ghimpe în coaste, de acum avea treaba lui, să aibă grija să investească banii pe care-i primise.
„Am făcut treabă bună, nici că-mi pare rău după banii daţi lui Costea”.
Dar culmea! A patra zi, îl trezi un fluierat vesel. Lui Lică nu-i venea să creadă urechilor. Sărise ca ars din pat şi fugi la geam. Dar ce să vezi? De ce se temea mai tare nu scăpase. Costea pantofarul, şedea pe prispa casei şi repara un pantof vechi ba pe deasupra mai şi fluiera una dintre cântările sale preferate spre slava Domnului. Lică văzu negru în faţa ochilor. Primul gând ce-i veni în minte fu să coboare şi să-l strângă pe pantofar de gât. Dar când ajunse la acesta se mai calmă şi se prefăcu chiar prietenos:

— Bună dimineaţa vecine!. .

— Chiar că-i bună jupâne Lică!- răspunse vesel Costea.

— Dar ce faci aici? – se prefăcu că nici nu prea-l interesează, Lică

— Iacă repar un pantof, să-mi pot câştiga pita cea de toate zilele. – zâmbi Costea
— Păi nu ţi-am dat eu bani sa-ţi ajungă pentru o viaţă?

— Mi-ai dat jupâne Domnul să te binecuvânteze! Dar nu-i mai am.
— Dar ce ai făcut cu ei? Eu ţi-am dat să-i investeşti în ceva folositor.
— Aşa am şi făcut jupâne i-am investit în ceva foarte folositor, mai folositor nici că se putea!
— I-a spune în ce atât de folositor i-ai putut investi?

— I-am împărţit la săraci! – zâmbi vesel Costea. Lică simţi că-i fuge pământul de sub picioare. De abia se stăpâni să nu se năpustească cu pumnii asupra pantofarului, dar până la urmă se stăpâni şi chiar îi zâmbi lui Costea.

— Şi i-a zi de ce i-ai împărţit la săraci? Că mai sărac ca tine nu găseşti în tot oraşul nostru.
— Întotdeauna este cineva mai sărac sau mai bogat decât tine! – răspunse Costea .
— Înţeleaptă vorbă, dar ca să ai atâţia bani în mână şi să-i împarţi la alţii şi tu să rămâi sărac cum ai fost… nu văd rostul?.

— Ca să vezi jupâne, de abia acum mi-am dat seama câtă dreptate are vechea vorbă că: „Banul e ochiul dracului!” La început când m-am văzut cu atâta bănet, pe loc am uitat de Domnul, de rugăciune, de cântări şi de cele sfinte. Trei zile la rând, zi noapte m-am gândit ce să fac cu ei, nici nu puteam dormi de parcă eram posedat de un demon. Dar pe urmă mi-am adus aminte că atunci când mi-a dat jupânul bani mi-a spus să-i cheltuiesc cum m-o îndruma Domnul, aşa că pe loc m-am pus pe genunchi şi am cerut, ajutorul Domnului, iar Domnul mi-a pus pe inimă să-i împart la săraci, şi iată, slavă Domnului, sunt din nou liniştit şi am pace cu Domnul meu
Lică se uită cu mirare la omul din faţa lui şi înţelesese că acest om are ceva ce el Lică Zlătaru zis „boierul”, nu o să aibă niciodată, deoarece îi era mai drag traiul boieresc decât Domnul Isus Hristos.

.

* * *

.

„Atunci s-a apropiat de Isus un om şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţă veşnică?” El i-a răspuns: „De ce mă întrebi: ‚Ce bine?’ Binele este unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. „Care?” i-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: ‚Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu faci mărturie mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’; şi, ,să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’. Tânărul i-a zis:” Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?”. „Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară-n cer! Apoi vino şi urmează-Mă” Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuţii” Isus a văzut că s-a întristat şi a zis:” Cât de greu vor intra unii în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Fiindcă mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Matei!9: 16 – 23 )

Ce ar mai fi de adăugat după această istorioară despre ”Tânărul bogat”?
Poate doar promisiunea Domnului Isus:

„Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţă veşnică” (Matei 19: 29)