Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările

joi, 3 martie 2011

DOAMNE DĂ-MI O CRUCE...



Doamne dă-mi o cruce, cât ar fi de grea

Numai dă-mi puterea ca s-o pot purta.


Dă-mi să beau paharul, de chin şi amar,

Dar umple-mă, Doamne, de Sfântul Tău har.


De m-ar bate-n cuie, de-aş arde pe rug,

Doar să nu scot capul din sfântul tău jug.


Hoinărind prin noapte de-aş aluneca,

Tu să-mi îndrepţi paşii spre cărarea Ta.


De-aş cădea în boală, în grele suferinţi,

Dar să nu pierd locul dintre ai Tăi sfinţi.


Chiar de-aş pierde totul pe acest pământ,

Dar să nu pierd, Doamne, Duhul Tău cel Sfânt.


De-mi vei da puterea să o pot purta,

Doamne, nicio cruce nu-mi va părea grea.

03.03.2011

Bucureşti

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Rondelul învierii


Hristos din morţi a înviat!
De mila celor care pier,
S-a coborât la noi din cer...
Fără de vină şi păcat.

Străpuns în coastă de un soldat,
Sfântul trup atins de fier.
Hristos din morţi a înviat!
De mila celor care pier.

Destinul lumii neîmpăcat,-
Ca un trist colind fără de ler,
Noroadele iertare-şi cer...
Prin lume vestea a zburat:
Hristos din morţi a înviat!

Rondelul de paşte (poezie)


Cântaţi creştinilor, cântaţi - e paşte!
L-am răstignit odată, e de ajuns!
Ce credem noi, că Acest Isus
În fiecare an din morţi se naşte?

Doar când primejdia ne paşte,
Ne ridicăm privirea-n sus?
Cântaţi creştinilor, cântaţi - e paşte!
L-am răstignit odată, e de ajuns!

Satan începe gura a-şi caşte
Când noi avem la pol opus,
Păcate grele-n noi de dus...
E rândul nostru a ne naşte,
Cântaţi creştinilor, cântaţi - e paşte!

Rondelul Grădinii Ghetsimani (poezie)

Cu sânge ai plâns în Ghetsimani,
Ai plâns ca un Dumnezeu lumit
Însă prieteni I-ai numit,
Pe ai Tăi duşmani.

Ai fost vândut de-i Tăi pe bani,
Între lănci păşit-ai liniştit...
Cu sânge ai plâns în Ghetsimani,
Ai plâns ca un Dumnezeu lumit.

Ca un sărman între sărmani
Tu Fiu Ceresc, Cel Preaiubit,
Ce deopotrivă I-ai iubit
Şi pe iudei şi pe romani...
Cu sânge ai plâns în Ghetsimani.

Târziu la poarta unui han (colind)


Târziu la poarta unui han,
Drumeţu-n poartă bate
Şi îl întreabă pe hangiu:
Un loc oare... se poate?

Dar bine, bine, cine eşti?
Eu sunt din Galilea.
Mă cheamă Iosif, sunt teslar
Şi-mi vrea naşte femeia.

O, frate-al meu, îmi pare rău
Dar n-am loc în odaie
Acolo-n spate-i grajdul meu
Culcaţi-vă în paie.

Hangiule, de-ai fi ştiut
Ce a ştiut Maria,
Că-n grajdul tău, în ieslea ta,
Se va naşte Mesia.

Dar undeva, departe-n câmp
Aşteptând să vină zorii,
Stăteau păzind de lup flămând,
Turma de oi păstorii.

Şi dintr-o dată strălucind,
Din noaptea prea senină,
Un înger înspre ei venind
Cu slavă şi lumină.

Cerul deschis, îngerii-n cor,
Cânta întreg soborul:
O, nu vă temeţi voi păstori
Vi s-a născut păstorul.

Nu din întâmplare (poezie)

Nu a fost un joc copilăresc,
Nici pură întâmplare,
Din dragoste tatăl ceresc
A creat pământ şi mare.

Nu e o joacă de copil,
Nici pură întâmplare,
Să vezi în luna lui april
Înflorind pe câmp o floare.

Chiar firul ierbii cel semeţ
Şi verde la culoare
A fost creat c-un scop măreţ
Nicicum din întâmplare.

Nimic din toate câte sunt
Şi câte-au fost sub soare,
Creat e omul din pământ,
Dar nu din întâmplare.

Vara cu soare şi cu ploi,
Iarna cu a ei ninsoare,
Orânduite-s pentru noi,
Dar nu din întâmplare.

Vedem pe lume fluturi, flori,
Vesel zâmbind sub soare
Şi curcubeu-i din culori,
Dar nu din întâmplare.

Din cer Isus la noi veni
Aducând răscumpărare,
Pe cruce pentru noi muri,
Dar nu din întâmplare.

Cu sânge sfânt am fost spălaţi,
Având drept la salvare,
Din dragoste răscumpăraţi,
Nicicum din întâmplare.

Din cer ne pune azi Isus
La toţi câte-o-ntrebare
Ce bine-ar fi să-I dăm răspuns,
Dar nu la întâmplare.

Comparaţie (poezie)


Tu eşti Mare Cuvânt.
Eu nu sunt decât pământ.
Tu eşti Marea mea Lumină
Eu nu-s decât colb şi tină.

Tu eşti Marele Împărat
Eu nu sunt decât păcat.
Tu eşti Leul ce Puternic
Eu nu-s decât un hoit vremelnic.

Tu eşti Mielul cel mai Blând
Eu sunt lupul cel flămând
Tu pe cruce ai murit
Eu am râs şi Te-am hulit!

Ţi-ai dat viaţa pentru mine
Purtând o moarte de ruşine.
Ai răbdat hulă şi-ocară
Pentru mine-un lup şi-o fiară.

Ţi-ai dat viaţa pic cu pic
Pentru un vierme de nimic,
Pentru mine-o secătură
Ţi-ai dat viaţa fără ură.

Şi pe cruce cu iubire
M-ai iertat dintr-o privire.
„Iartă-l Doamne de păcat!” –
Pentru mine Te-ai rugat.

„Că nu ştie ce-a făcut!”
Cum nu ştiu? Eu Te-am vândut!
Pentru-o mână de arginţi
La preoţii cei prea sfinţi.

Şi când Tu ai sângerat
Ca să mă speli de păcat
Te-am hulit şi Te-am scuipat
Te-am biciuit şi am strigat.

Cu preoţii cei mari
Te-am ucis între tâlhari.
Iar pe când ai înviat
Am strigat că Te-au furat.

Am dat mită, am dat bani
Am dat aur la romani.
Eu pe toţi i-am cumpărat
Doar să neg că a înviat

Iar pe cei ce Te-au vestit
La moarte i-am osândit
Şi cu pietre i-am ucis
Numele Ţi-am interzis.

De la răsărit la apus
Să nu aud de Isus.
De la apus la răsărit
Moarte celui ce-a rostit.

Iar când ai ajuns vestit
Eu am spus că-i doar un mit,
O legendă, o poveste,
În care-adevăr nu este.

Ba că nu erai deloc
Şi de-ai fost n-ai fost proroc,
Nici Mesia Salvator,
Ci un biet rătăcitor.

Unii când m-au întrebat
Le-am spus c-ai fost un democrat,
Altora să fiu pe plac
Le-am spus c-ai fost maniac.

Adevăr?… Nu am spus un strop,
Dar tot n-am putut să-ngrop
Numele de Isus Hristos,
Lumii îi părea frumos.

Dar şi de aici am tras folos
Căci Te-am bătut în efigii
Te-am împărţit în religii:
Francmasonii, spiritiştii,
Teosofii, ocultiştii…

Pe unii i-am numit zei
Pe-alţii i-am făcut atei
Dar totul e deşărtăciune
Nu am putut să Te şterg din lume.

Numele Tău Cel Preasfânt
Stă azi pe orişice mormânt.
Peste tot unde te-ai duce
Vezi o cruce la răscruce.

De aş şterge din Calvare
Din icoane, din altare…
Din fresce de mănăstire
Chipul Tău plin de iubire

Cel născut dintr-o femeie,
Prin istorii şi muzee,
Prin galerii şi pinacoteci…
Tu rămâi Doamne pe veci.

Azi eşti pomenit de clerici
Prin capele, prin biserici
Doamne chiar cei răi de gură
Te pomenesc şi când înjură.

Dar se împlinesc, Doamne, anii
Şi zadarnice strădanii
De a şterge numele Tău
Vin din partea celui rău.

E o trudă inutilă
Ţi se face Doamne, milă
De bietul om – o unealtă,
Un ciocan, o simplă daltă.

Un instrument de temut,
În mâna lui Belzebuth.
Care încă din Eden, din pom
S-a tot folosit de om.

Căci satan are puterea
Şi omul îi ascultă vrerea.
Acesta-i adevărul trist
Orice om e-un „Antichrist”.

Când încalcă Sfânta Lege
Nu pricepe, nu-nţelege.
Dar Dumnezeu e iubire
El ne iartă în neştire.

Deschide-I uşa lui Isus (poezie)

De vei fi mişcat vreodată
De cuvinte de dreptate…
De o teamă preacurată
Care sufletu-ţi străbate…

De un fior fierbinte-dulce
Ce îl simţi venit de sus,
Atunci să ştii că la uşa ta îţi bate
Însuşi Regele Isus!

Şi dacă a venit să bată
La uşa sufletului tău
Să ştii că Lui puţin îi pasă
De eşti tu bun sau de eşti rău.

Şi de-ai avea chiar o grămadă,
Sute de păcate grele
Vei fi alb ca de zăpadă
Domnul vine să te spele.

De-ţi sunt hainele murdare
El le va spăla în rouă
Şi din cap până-n picioare
Îţi va da o haină nouă.

Lasă-L ca să intre-n casă
Spune-I că tu eşti de vină
Că n-ai ce pune pe masă
Cu ce să-L serveşti la cină.

Spune-I că ai doar păcate
Că nu prea ai fapte bune
Spune-I lipsurile-ţi toate
Tot ce ai pe suflet spune.

Şi apoi te roagă să-ntervină
Să-ţi facă ordine-n viaţă
Şi la fiecare cină
Tot să-ţi dea câte-o povaţă.

Dar de-L primeşti doar cu gura
Şi sufletul ţi-e tot rău,
Atunci singur îţi furi căciula
Care stă pe capul tău!

Atâta vreme cât sincer
Lui Isus nu te predai,
Nu te ajută nici un înger
Ca să zbori la El în rai.

Nici lui Satan nu îi prea pasă
Cât sau cui mai eşti supus,
Atâta vreme cât în viaţă
Nu îl ai de Domn pe Isus.

Azi Isus la El te îmbie
De aceea-ţi bate-n uşă,
Să te scape de robie
Şi de a păcatului cătuşă!

Deschide uşa şi-o să vină
De îţi va da şi vin şi pâine,
Dacă azi nu-L ai la cină
Prea târziu poate fi mâine.

Chemare (poezie)


Cum de reuşeşti, creştine,
Să zâmbeşti, să fii curat,
Printre lacrimi şi suspine
De cine eşti tu mângâiat?

Nu te-nspăimântă moartea,
De parcă-ai fi nemuritor,
Sau îţi stă deschisă poarta
Cerului mai sus de nor?

„Eu zâmbesc, căci văd Lumina
Ce ne-a fost dată de Sus!
Eu am rupt demult cortina
Ce mă despărţea de Domnul Isus!”

În lumea asta rea şi rece
Doar creştinii nu sunt reci,
Căci ei ştiu că pofta trece,
Dar Lumina e pe veci!

Pofta vine, pofta trece
Doar păcatele rămân
Nu are rost să rămâi rece
Un străin şi un păgân.

Ucigaşii şi curvarii
De Isus cu toţii sunt iertaţi
Mincinoşii şi tâlharii
Toţi devin în Domnul fraţi.

Vino doar cât Isus mai cheamă
Vino, până nu-i târziu.
Hai, răspunde-I fără teamă
„Vin Isuse, Doamne vin!”

Căutare (poezie)


„Să nu ai alţi dumnezei afară de mine.”
(Exod, 20:2)

Închinarea cea senină
Învaţă-mă, Doamne, de vrei
Azi când lumea este plină
De idoli şi dumnezei.

Azi oamenii strigă întruna
Şi în piept se bat
„Ce greşeli? – nu am nici una.”
„Ce iertare? Ce păcat?”

Unii lipsiţi de iubire
Se declară ai Tăi duşmani
„De ne trebuie mântuire?
O vom cumpăra pe bani!”

Unii sunt lipsiţi cu totul
Doamne de Sfântul Tău Har
Şi se-nchină întru totul
Doar propriului lor buzunar.

Egoismul şi mândria
Îi înalţă ca pe-un nor.
Aurul şi bogăţia
Sunt azi dumnezeul lor.

Unii se încred în astre,
Horoscoape, vrăjitoare…
Alţii cu vorbe măiastre
Conduc lumea spre pierzare.

Unii Doamne, plâng la ziduri
Cu capul în ele se bat,
Feţe rupte, triste riduri
Doar în zile de Shabat.

Alţii nu-şi iubesc vrăjmaşul.
Şi-o credinţă şchioapă-n dar
Îţi aduc, pângărind lăcaşul
Şi preasfântul Tău altar.

Unii, Doamne, n-am cuvinte
Prostia să le-o descriu
Se închină la sfinţi şi sfinte
Nu Hristosului Cel Viu.

Alţii idolu-şi agaţă
Pe un stâlp sau într-un pom,
Alţii pur şi simplu-n viaţă
Îşi găsesc idol în om.

Unii şi-aus la răscruce
Tot rugându-se de zor
Un fier răstignit pe-o cruce
E al lor mântuitor.

Alţii-n Vinerea Cea Mare
An de an Te răstignesc.
Ce puţini sunt acei care
Sincer, Doamne, Te iubesc!.

Eu mă regăsesc pe mine
În fiecare dintre ei,
Căci mâinile îmi sunt pline
De idoli şi dumnezei.

Vai, mi-s mâinile murdare,
Abia acum am observat,
Unde să vă ascund oare
Mâini pătate de păcat?

Ca să am eu mâini curate
De blestem şi de păcat,
Le-aş spăla în mii de ape,
Nu în una ca Pilat.

Doamne, de ce mă cutremuri
Şi prin suflet îmi trec fiori
Să mă duc ca şi pe vremuri
Să mă scald de şapte ori?…

Şi-mi va fi spălat păcatul
În cel mare râu Iordan,
Cum a fost spălat de lepră
Comandantul sirian?

În ce să le mai spăl eu oare
În aghiasmă-n, busuioc?
Îmi sunt mâinile pătate
De le-aş trece şi prin foc.

Oare nimeni în lumea asta toată,
De păcate, Doamne, grele
Nu va putea niciodată
Mâinile să mi le spele?

Îmi răspunse, Domnu' Înaltul:
„Nu în Iordan din Israel
Vei putea să-ţi speli păcatul
Ci în sângele de Miel.

Acel sânge scurs din mine
De pe frunte-mi şi din mână
A curs atunci şi pentru tine
Pe Golgota în ţărână.

Uită-te la toţi creştinii,
Sunt curaţi, neîntinaţi.
Sunt mai albi precum sunt crinii
Cu sânge de-al meu, nu sunt pătaţi.”

Doamne-n Tine e dreptate
Numai în Tine, Doamne, sper
Ţine-mi mâinile curate
Într-o rugă către cer.

Apă vie în pustie (poezie)



O pustie fără margini se aşterne-n faţa noastră
Caravane rătăcite caută apă-n pustie
Un cuvânt de mângâiere li se pare floare-albastră
Este apă şi-n pustie, apă dulce, apă vie.

Sete, soare şi sudoare. Pe drum cad oameni trudiţi
Şerpii-i ucid prin pustie, „Unde-i apa voastră vie?”
Scrâşnesc oamenii din dinţi.
Este apă şi-n pustie, apă dulce, apă vie.

Deodată le răsar în faţă palmieri înalţi şi verzi
O turmă de oi se-adapă la-un izvor de apă vie
Iar în jur e totul verde ca-nverzitele livezi
Este apă şi-n pustie, apă rece, apă vie.

Însetaţii-au dat năvală mai să sece tot izvorul
Istoviţi şi rupţi de sete, prăfuiţi, murdari şi goi.
„De-aţi şti cât v-am dus eu dorul, Îi primi zâmbind
păstorul:
Intraţi în turma mea de oi!!

Om bogat, om sărac (poezie)

Se spune că trăia odată
Pe o ulicioară dintr-un sat
Într-o casă mare şi bogată
Un negustor vestit, bogat…

Avea de toate omu-n casă
Covoare scumpe şi perdele
Odăi cu geamuri luminate
Şi moi fotolii şi lăicere.

Trăia în mare bogăţie,
Pământuri bune, roditoare,
Avea livezi, ogoare, vie…
Şi lângă casă trei hambare.

Avea în grajduri şi cai şi boi
Şi păsări multe-n curte
În munţi avea turme de oi de oi
Şi vaci cu lapte multe.

Avea de toate, slujitori,
Avea fecior în casă,
Copii deştepţi, ascultători
Soţie prea frumoasă.

Bani?… Avea atât de mulţi
De nu-i putea socoate,
Avea şi aur şi argint
Şi multe nestemate.

Toată lumea îl lăuda.
Avea putere, slavă…
Dar linişte nu prea avea
În inima-i bolnavă.

De gânduri veşnic chinuit,
Mereu de o întrebare:
„De ce eu nu sunt fericit
De ce nu sunt eu oare?

De ce mi-e sufletul tot greu
Şi inima mă doare?…
Eu nopţi la rând adorm cu greu,
De ce n-am pace oare?…

De ce mi-e viaţa negru chin,
De ce-s cuprins de frică?
Îmi stă în ochi ca şi un spin
Vecinul meu Mitică.

Un amărât de pantofar –
Ce de copii, o droaie!
Stau ca ştiuleţii în hambar,
Cu toţii-ntr-o odaie.

Dar nu-l văd veşnic supărat,
Parcă ar avea de toate
Şi umblă, zici că-i împărat,
Cu haina ruptă-n coate.

Nu prea ştie ce e banul
Trăind de azi pe mâine,
Toată ziua cu ciocanul
Câştigă-un colţ de pâine.

Dar umblă-ntr-una fluierând
Câte-un vers, câte-o cântare
Şi chiar atunci când e flămând
Se duce la-adunare.

Şi nu se plânge nimănui
De nici o supărare,
Dar lasă că am să-i pui
Io pacea la-ncercare.”

Negustorul se apucă
Şi umplând cu bani un sac
Se porni ca să-l şi ducă
Drept plocon la cel sărac.

„Măi vecine… Măi Mitică,
M-am gândit că fiind sărac,
Copii mulţi şi casa mică,
Ţi-am adus bani, uite-un sac!

Faci cu ei ce crezi că-i bine,
Că-s bani mulţi, sacul e plin,
Eu te rog să-i iei vecine
Căci ţi-i dau ca bun creştin!”

„Ca un creştin, zici vecine?
Da, ce-i drept… sunt cam sărac,
Cred că o să-mi prindă bine
Bănuţii din acest sac!”

A doua zi de dimineaţă
Lui Mitică cel vesel din fire
I se putea citi pe faţă
Doar tristeţe şi mâhnire.

Mai toată noaptea nu dormise,
Doar banii îi stăteau un cap,
În gând deja şi plănuise
Să-şi facă-o casă ca-un palat.

Iar cu restul ce rămâne
Va cumpăra şi un ogor
În care semăna-va grâne…
De bogăţii simţise dor.

Şi-astfel uită de rugăciune,
De cele sfinte şi de post,
Nu-l auzeau cu vorbe bune,
Nici la biserică n-a fost.

Nu mai cânta cântări de slavă
Pe loc uită de Dumnezeu.
Zicea-i că e răpus de boală
Sau bântuit de vreun duh rău.

Se bucura nespus bogatul
De pantofarul necăjit.
Şi îşi zicea în gând: „Să vadă satul
Cât poate fi de pocăit…

Un om care a strâns avere,
Un om cu buzunarul plin,
Va fi de toate-n viaţă, vere
Dar niciodată-un bun creştin!”

Dar scurtă-i fuse bucuria.
A doua zi cum asculta,
Mai să-l cuprindă nebunia:
Mitică vesel fluiera…

„Ce-ai făcut cu banii mei?” –
Întrebă cuprins de supărare
„Ţi-am dat un sac cu mii de lei,
Tu n-ai făcut nici o schimbare!”

„Ba da am făcut. Şi-ncă ce schimbare!
La început banii mi-au fost dragi,
Că m-a prins Satana la strâmtoare,
Dar eu i-am dat la cei săraci.

La cei mult mai săraci ca mine
Să aibă pâine pe doi ani.
Şi să mai ştii, dragă vecine,
Că am scăpat de drac şi bani!

Căci banu-i bun doar cu măsură,
De stăpânit e foarte greu
Şi nici nu ştii când el ţi-l fură
Din inimă pe Dumnezeu!”

Romanticul păstor (poezie)



Pastorului Pădure din Oradea

Păstorul cel romantic pe calea veşniciei
Ducând cu sine râvna şi credinţa la rever
Tot îşi conduce turma în ritmul poeziei
Mustrând-o cu blândeţe spre poarta către cer.

De pierde vreo mioară pe calea cea păgână
Se roagă-atunci fierbinte „Celui Unit din Trei”
Păstorului cel Mare ca turma să-i adune
În staulul iubirii că afară-s lupii răi.

Valetul veşnic tânăr al dorului de Tine,
Adesea prea sălbatec, adesea prea cuminte,
Azi cavalerul nobil al facerii de bine
Mereu 'şi-ndeamnă turma: „Înainte, tot înainte!”

Azi îi răsună paşii pe căile vestirii
Vestind pe Isus întruna în sutele de predici
Rugându-se fierbinte Cuvântului, Luminii,
Păstorului cel romantic cu-o turmă de romantici.

Rugăciune (poezie)


„Şi ne iartă nouă greşelile noastre”
(Matei, 6: 9)

Sub a crucii grea povară
De-aş cădea pe drumul meu
Tu o să mă ridici iar
Domnul Dumnezeul meu!

Căci eu nu-s decât ţărână
Un biet bulgăre de pământ
Ţine-mă Doamne de mână
O, Stăpânul meu Cel Sfânt!

Deşi crucea grea îmi pare
Nu e crucea ce o am de dus
Crucea mea cea salvatoare
A purtat-o al nostru Domn Isus!

În batjocuri şi ruşine
Pe drumul Golgotei în sus
A dus crucea pentru mine
Salvatorul meu Isus!

Pe frunte purtând cununa –
Spinii păcatului meu –
Tot rugându-se întruna:
„Iartă-i Tată că nu ştiu!”

A lăsat ca să-L despuie
O, ce Domn, ce Dumnezeu!
Pironit pe cruce-n cuie
De păcatul meu cel greu.

Doamne, câtă bunătate
Ai putut cu Tine duce
De-ai vorbit ca unui frate
Tâlharului de pe cruce!

Ai fost Lumina şi Cuvântul
Norodului păgân, barbar
Şi celui ce Ţi-a smuls veşmântul
Pierzându-l la un joc de zar.

Pe Iuda L-ai numit prieten
În noaptea-n care Te-a trădat
Cu un sărut Te-a dat la moarte
Iar Tu Isuse L-ai iertat.

Apostolii Tăi cu toţii fugiră
Care încotro a apucat.
Doar Ioan – apostolul iubirii
Până la cruce Te-a urmat.

Chiar Petru, cel ce pân' la moarte
Credinţă Doamne Ţi-a jurat
Te-a renegat în aceaşi noapte
Iar Tu, Isuse, L-ai iertat.

Mereu am fugit şi eu de Tine
De atâtea ori Te-am renegat
Ai milă, Doamne, azi de mine
Şi iartă-mă cum i-ai iertat

Pe-aceia când ai fost pe cruce
În chinuri grele şi-ncă viu
Şi Te-ai rugat cu vocea-Ţi dulce:
„O iartă-i, Tată, că nu ştiu!”

Bunul creştin (poezie)



„De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.”
(Faptele Apostolilor, 20:26-27)


La ţară, undeva-ntr-un sat,
Într-un pitoresc micuţ cătun,
Trăia un om nu prea bogat,
Dar un creştin destul de bun.

Aşa credea el despre sine,
Ce-i drept avea doar fapte bune,
Căci la mulţi le-a mai făcut bine,
Ştia din sat întreaga lume.

Pe drumeţ îl poftea în casă,
Nu uita de văduvă şi-orfan,
Pe ce flămând îl punea la masă
Şi-l ajuta pe cel sărman.

De cel bolnav îşi aducea aminte,
Dădea să bea celui însetat,
Iar celui gol – îmbrăcăminte
Şi celui fără casă-un pat.

Mereu avea un sfat, o povaţă,
O mângâiere celui trist.
Şi liniştit îşi trăia viaţa
Ca un creştin de toţi iubit.

Trecea lună după lună,
Veri cu soare, ierni cu ger,
El se credea pe-o cale bună
Care o să-l ducă-n cer.

Se aştepta ca să primească
Cununi de slavă, acolo sus,
Că fi-va în patria cerească
Cu fraţii său şi cu Domnul Isus.

Crezând că n-are nici o vină,
Nici o greşeală, nici un păcat
Visa la haine de lumină
Şi la o cunună ca de împărat.

Dar într-o noapte liniştită
Un înger îi apăru în vis
Şi făptura lui fost-a risipită
La ceruri după cum stă scris.

Se credea scăpat de gheara morţii,
Nu se simţea deloc stingher,
Stătea proptit în faţa porţii
Aşteptându-l pe străjer.

Deodată poarta se deschise
Şi ochilor lui le fuse dat
Să vadă ce nici măcar în vise
Un om vreodată n-a visat.

Căci minţilor noastre trudite
Nu li s-a dat să aibă habar
De străzi cu aur poleite,
De mari palate de cleştar.

De sfinţi cu zâmbitoare feţe,
Îmbrăcaţi în haine luminate,
Înconjuraţi de frumuseţe,
De bogăţii şi nestemate.

Bunul creştin dădu să intre
Căci ce văzu îi păru drag
Dar un înger îi apăru-nainte
Şi-l ţintui cu spada-n prag.

„De ce mă opreşti stăpâne?” –
Întrebă creştinul mirat,
„Eu n-am umblat pe căi păgâne,
nici în greşeală, nici în păcat.

Purtarea întruna mi-a fost bună
Şi nici nu cred să am vreo vină,
Mai bine mi-ai da şi mie o cunună
Şi o haină albă de lumină!”

„Cum pot eu să-ţi dau cunună
Sau haine albe de lumină,
Când tu te lauzi cu fapta-ţi bună
Dar eşti vinovat de crimă!”

„De ce ai spus de crimă? Eu
Am auzit bine ce-ai zis?
Martor îmi este Dumnezeu
O muscă-n viaţă n-am ucis!”

„O muscă, spui? Sună frumos,
Eu nu de muşte-am întrebat.
Ia priveşte-acolo-n, jos.
Cine-s cei ce-n flăcări ard?”

Când privi creştinu-n jos,
În negrul fum şi limbi de foc
Văzu în iadul fioros
Pe toţi vecinii săi la-un loc.

Vecinul său de peste drum,
Ce-umbla mereu după pahar
Se îneca în foc de fum
Strigând după ajutor, dar în zadar.

Şi pe vecinul său Matei
Ce-o viaţă-ntreagă a alergat
După dezmăţuri şi femei
Fiind robit de-acest păcat.

Şi pe vecina sa Aglaie
Ce a minţit şi a-njurat
Şi pe Maria cea bălaie
Ce a amăgit pe-orice bărbat.

Şi pe Ilie, hoţ din fire,
Pe Ioan cu jocuri de noroc
Îi zări dintr-o privire
Cum se zbăteau în fum şi foc.

„Acum, ce spui de aceştia toţi?
Ei n-au fost vecinii tăi?”
„Dar ei au fost curvari şi hoţi
Mincinoşi, avari şi răi!

Toată viaţa au trăit
În desfrâu şi în păcat
Cred că bine-au nimerit
Locul lor e acolo-n iad!”

„Taci!” – strigă atunci străjerul
„Locul tău e-acolo-n iad!
Crezi că moşteni-vei cerul
Fiind de sânge vinovat?

Spune-mi, ai fost la ei acasă?
Le-ai spus de ce-a murit Isus?
Le-ai spus de vestea cea frumoasă
Cum că pot trăi în ceruri, sus?

Hai, spune-ai încercat vreodată
Să-i întorci din al lor drum?
Poate-atunci urmau calea curată
Şi nu ardeau în foc şi fum!

Le-ai spus că Isus iartă păcatul,
Le-ai spus acestea toate, tu?”
Creştinul aplecându-şi capul
Printr-un suspin răspunse: „Nu!”

„Atunci îmi pare rău de tine,
Să ştii că eu nu te cunosc.
Acum, dar, pleacă de la mine
Căci locul tău e-acolo, jos!”

Şi dintr-o dată s-a închis
Poarta raiului frumos,
Bunul creştin în vis
Zbură către iad în jos.

Ce vaiete, ce suspine
Şi ce scrâşnete din dinţi!
De ce te-au cuprins, creştine
Multe remuşcări fierbinţi?

Şi parcă dintr-o suflare
Ceaţa grea se risipi.
Plin de lacrimi şi sudoare
Bunul creştin se trezi.

Speriat fiind de moarte
A sărit ca ars din pat
Şi-alergă în miez de noapte
La vecinii săi, prin sat.

„Sari vecine de m-ajută
Şi nu mă lăsa să mor” –
Bătuse, cu zarvă multă,
La vecinul băutor.

„Cu ce să te-ajut, vecine? –
Spuse omul din somn trezit.
Te văd sănătos şi bine
Nu cumva tu, te-ai ţicnit?”

„Nu-s nebun deloc vecine,
Dar să vezi ne-am visat
Şi pe tine şi pe mine
Cum ardeam în foc, în iad!

„De mine nu mă mir vecine,
Ştiu că n-am s-ajung în rai
Dar spune-mi, te rog, de tine,
Tu în iad ce căutai?…

„Din cauza ta am ajuns vecine,
Să ştii că doar din cauza ta!
Ba nu vecine, nu spun bine.
Tu ai ajuns din cauza mea!

Căci am tăcut mereu, vezi bine
Şi niciodată nu ţi-am spus
Că în chinuri grele pentru tine
Pe Golgotă-a murit Isus.

Ca să te spele de păcate,
Să poţi trăi pe veci curat
Prin mine astăzi în poartă-ţi bate
De nu-L primeşti ajungi în iad,

Însă-acum fără mine.
Eu am venit, te-am anunţat,
De azi încolo tu porţi vina
De sângele nu îţi va fi curat!

Gândeşte-te căci vremea-i scurtă
Şi multora le am de spus.”
Vecinul sfatul îi ascultă
Şi îl primi ca Domn pe Isus.

În miez de noapte-n doi porniră,
La toţi din sat bătură-n porţi,
Pe Domnul Isus cu zel vestiră
La cămătari, beţivi şi hoţi.

Şi multă lume speriată
S-a-ntors din noapte la Isus
Iar creştinul primi-va ca răsplată
Cununi de slavă acolo-n ceruri sus.

…………………………………….

Aceasta-i doar o poezie
Cu un final măreţ, frumos,
Căci creştinii toţi de când se ştie
Îl vestesc pe Regele Hristos.

Rahav (poezie)


Pastorului Viorel Cândreanu

„Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună
cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele.”
(Evrei, 11:31)


O, vai de voi femei din Ierihon!
Voi niciodată n-aţi pus la îndoială
Aţi răspândit un zvon şi ce mai zvon:
„Rahav e o femeie imorală!”

O, vai de voi bărbaţi din Canaan!
Prin cetăţi zburase vestea cu iuţeală.
„La Ierihon găseşti plăceri pe bani
În casa lui Rahav cea imorală!”

Rahav schimba iubit după iubit
Cu vorbe dulci şi vrajă de nălucă
Până-ntr-o zi când a-ntâlnit
Doi bărbaţi ce n-a putu să îi seducă.

Erau voinici cu piepturi de oţel
Erau frumoşi, dar istoviţi de drum
Erau viteji de neam din Israel
Erau cinstiţi, erau mai nu ştiu cum!

Dar vai, ce-aflase s-a-ngrozit
Şi-n gând, pe loc, îşi făcu o socoteală
„Când Ierihonul fi-va nimicit
Eu n-am să mor!” şopti femeia imorală.

„Juraţi-mi azi pe-al vostru Dumnezeu!
Eu v-am salvat de moarte cu-ndrăzneală
Voi veţi cruţa de paloş neamul meu?…
Atât vă cer!” – vorbi femeia imorală.

„Acum vă dau o funie, fugiţi!
Dar toţi oştenii voştri ştiu
Că cei din casa mea sunt ocrotiţi
De-această funie de in cărămiziu!”

Rahav îndeamnă şi azi întregul neam:
„Grăbiţi-vă, căci vremea e târzie,
Legaţi-vă, creştinilor, la geam
O funie de in cărămizie!”

vineri, 31 decembrie 2010

Alegere (poezie)


O Doamne Necuprins şi Atotputernic,
Tu ai creat pământul din nimic.
În faţa Ta, orice om este vremelnic
Şi atât de mic, o Doamne, atât de mic.

Şi totuşi Tu l-ai creat mare
Şi atât de veşnic Doamne, la-nceput,
Căci ai suflat din Sfânta Ta Suflare
Într-o ţărână rece, într-un chip de lut.

Creat-ai pentru om şi cer şi ape
Împodobit de Chipul Tău cel Sfânt
L-ai pus stăpân aproape peste toate
Dar el îşi alese drumul spre mormânt.

Căci într-o zi şopti Satan-călăul,
Acel Lucifer mândru, nesupus:
„Hai, muşcă şi vei cunoaşte răul
Căci binele în viaţă nu-ţi va fi-ndeajuns!”

Singur, omul îşi semnă sentinţa
În faţa Creatorului Preasfânt
Care îşi ţinu făgăduinţa
Şi pământul se întoarse în pământ.


Spre moarte omul a simţit chemarea
Aceasta-i plata pentru orişice păcat
Dar tot prin moarte ne-a venit salvarea
Prin jertfa Mielului curat.

Mărturisire (poezie)

O Doamne, Isuse, la necaz
Eu Te ştiam departe.
Tu lângă mine la un pas.
Eu la un pas de moarte?…

Departe, Doamne, Te ştiam,
Credeam că nici nu-Ţi pasă
Când Tu băteai la mine-n geam,
Eu nu eram acasă?…

Ba da eram, de ce să mint?
Dar nu ştiam cin' bate.
Cum puteam eu uşa s-o deschid
Unui străin în noapte?

Credeam că un străin bătea
Aşa mi se păruse.
Nu cunoscusem vocea Ta,
O, iartă-mă, Isuse!

Când am deschis era Hristos
Şi-acum să plâng îmi vine.
O Doamne, ierţi un păcătos,
Un păcătos ca mine?

Pe mine, Doamne, care am furat?
O nu aici mi-e locul
Eu ştiu prea bine că în Iad
O să mă ardă focul.

Ah, Doamne, cât îmi e de greu
Să te privesc în faţă,
Eu care am băut mereu
Aproape-un sfert din viaţă.

Şi am minţit, am tras tutun,
Te-am înjurat pe Tine,
Eu n-am făcut un lucru bun
Şi Tu, mă ierţi pe mine?

„O, dacă ai şti tu, fiul meu”, -
Cu vocea Lui cea dulce
Îmi spuse atuncea Dumnezeu:
„Eu mai demult pe cruce,

Tâlharului, când am promis,
Cel răstignit ştii bine,
Că îl voi duce-n Paradis
În Paradis cu mine.

Şi dacă eu aşa am spus
Tâlharului pe cruce,
Să ştii că-n Paradis l-am dus
Şi pe tine nu te-oi duce.

Păcatele eu ţi-am iertat
De astăzi, nu mai plânge
Şi pentru tine am vărsat
Pe cruce al meu sânge!

Căci te iubesc copilul meu,
Cum altul nu iubeşte,
Întoarce-te din drumul rău
De toate te căieşte!

Şi de-ţi va fi ispita grea
Atunci tu roagă-te la Mine,
Şi lasă greul în seama Mea,
De azi voi fi cu tine!”

O Doamne, eu Te-am căutat
Prin temple-n ţări străine
Când Tu erai neîncetat
Aicea lângă mine!

Poezie




Mă bântuiau credinţele absurde,
ocolind dreptatea, sufletul meu gol,
cu speranţele stând gata să se surpe
sub a gândurilor negre stol.


Când fruntea mea tânjea după icoane
şi nu găseam răspuns la întrebări
iar gândurile-mi - nesfărişete caravane
le trimiteam după răspuns spre alte zări.

Ştiam atât că cei răi au să piară.
Eram pierdut de-a celor buni alai,
credeam că Dumnezeu e o fiară
de nu-mi arată drumul înspre rai.

Simţeam nisipul umed al clepsidrei
cum se scurgea din trupul meu muşcând
şi aşteptam mereu venirea clipei
din zi în zi de viaţă mai flămând.

Atunci clădeam speranţe în pustie
şi mă rugam, să simt în suflet cald.
Ştiam că vremea e tărzie.
Iar Dumnezeu e dur ca de bazalt.

Nu, nu credeam că Dumnezeu ne iartă.
Nici nu îndrăzneam iertare ca să cer.
Pînă nu L-am găsit, pe Isus-Preasfântă Poarta,
prin care trece drumul către cer.


!!! (ascultaţi poezia recitată de câtre autor)