DUMNEZEU A ZIS…

Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!».

Dumnezeu a zis: «Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.»

Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul!».

Dumnezeu a zis: «Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.».

Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.»

Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ.»

Dumnezeu a zis: «Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor.».

Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.»

Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.»

Şi Dumnezeu a zis: «Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.»

Cât de adevărate sunt cuvintele sfântului apostol Ioan: «La început era Cuvântul (...) Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El». Bineînţeles că aceste cuvinte sfântul apostol nu le-a scris de la sine ci a fost inspirat de Duhul Sfânt. «Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire...»

După cum putem observa din versetele citate mai sus, Dumnezeu în actul creaţiei se foloseşte de CUVÂNT.

Dumnezeu zice, se foloseşte de Cuvint atunci când porunceşte: «Să fie!».

Dumnezeu se foloseşte de Cuvânt când binecuvintează.

Dumnezeu se foloseşte de cuvânt atunci când face omului şi animalelor instructajul, ca să zic aşa, cu privire la ce să mănânce.

Putem să observăm cât de puternic era Cuvântul Său – tot ce a rostit Dumnezeu s-a împlinit întocmai. Biblia confirmă acest lucru: «Şi aşa a fost (...) Şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El».

Dumnezeu se foloseşte de Cuvânt şi atunci când dă denumirea lucrurilor create: «Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte»; «Dumnezeu a numit întinderea cer»; «Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări», şi aşa mai departe: luminătorul cel mare l-a numit «soare», luminătorul cel mic – «luna», ba mai mult de atât îi dă omului marele privilegiu de a se folosi de Cuvânt – să dea animalelor nume: «Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului…»

Dar vai! Omul nu a reuşit să păstreze această mare bucurie – bucuria Cuvântului. Omul nu a ştiut să se bucure de Cuvânt la fel cum s-a bucurat Creatorul – aproape la toate poruncile date prin Cuvânt: «Să fie!...», după ce ele s-au îndeplinit: «Şi aşa a fost…», Creatorului I se părea: «că lucrul acesta era bun…». Dumnezeu găsea plăcere în lucrurile create prin Cuvânt.

Astfel primul capitol al primei cărţi din Biblie se încheie prin cuvintele: «Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune…»

Dar vai imediat după aceia… omul cade în păcat, urmaşi lui se ucid între ei, iar lui Dumnezeu îi pare rău că a creat OMUL – «Coroana creaţiei lui Dumnezeu».

«I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui».

Cu siguranţă primul şi al doilea capitol din Geneza sunt singurele din întreaga Biblie în care Dumnezeu este bucuros şi mulţumit de marea Sa capodoperă OMUL.

ISUS HRISTOS – PRIMUL ŞI ULTIMUL CUVÂNT AL LUI DUMNEZEU

ISUS HRISTOS – PRIMUL ŞI ULTIMUL CUVÂNT AL LUI DUMNEZEU

Motto:

«La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El

era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor…»

(Ioan 1:1-3)

«După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui, a făcut curăţarea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.»

(Coloseni 1:1-3)

PRIMA PARTE

ISUS HRISTOS – PRIMUL CUVÂNT AL LUI DUMNEZEU

Capitolul 1. «LA ÎNCEPUT DUMNEZEU…»

«Sfânta Scriptură începe cu trei cuvinte cutremător de măreţe: «LA ÎNCEPUT DUMNEZEU»… Aceste cuvinte spun totul: Dumnezeu era la început, Dumnezeu nu are, nu poate avea un început, El este începutul! «Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfărşitul» zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.»

«LA ÎNCEPUT DUMNEZEU (adică Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh) a făcut cerurile şi pământul». După cum vom observa din cele ce urmează, Sfânta Treime a fost prezentă la început, spre marea ruşine a Martorilor lui Iehova care neagă Sfânta Treime, dar în acelaşi timp susţin că ei se ghidează după Biblie. Dar tocmai Biblia este cea care ne prezintă minunata prezenţă a Sfintei Treimi în actul creaţiei:

PREZENŢA TATĂLUI – «La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul» – Primul verset al Bibliei ne vorbeşte despre prezenţa Dumnezeului Tatăl;

PREZENŢA SFÂNTUL DUH – Al doilea verset din Biblie ne vorbeşte despre Sfântul Duh: «Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor».

PREZENŢA FIULUI – «La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor…» – La actul creaţie era prezent şi Dumnezeu Fiul care mai tărziu avea să se întrupească în Dumnezeu Om pentru a salva omenirea de la moarte prin moartea Sa pe crucea de pe Golgota.

Acest Dumnezeu Sfânt şi Minunat care va purta numele EMANUEL: «Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel» care, tălmăcit, înseamnă: «Dumnezeu este cu noi».

Acest Dumnezeu care va purta numele ISUS HRISTOS: «Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale».

Acest Dumnezeu care va veni pe pământ în calitate de MESIA care înseamnă «CEL UNS», după cum avea să alerge sfântul apostol Andrei, «în grabă» la fratele său Simon Petru, strigând de bucurie: «Noi am găsit pe Mesia».

Acest Dumnezeu – Dumnezeu Fiul, nu numai că a fost prezent la actul creaţiei, ci mai mult de atât – «Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El». Pe acest Dumnezeu sfântul apostol Ioaan îl numeşte: «CUVÂNTUL» – «La început era Cuvântul»

La început a fost Isus Hristos – primul Cuvânt al lui Dumnezeu!

«Răscumpăraţi timpul, căci zilele sunt rele…»

«Traieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, pentru că una din ele chiar va fi.» («Live every day as if it were your last, because one of these days, it will be» – Jeremy Schwartz)

Am auzit de atătea ori această frază, încât mi-e unuia deja îmi pare banală. Am văzut şi am citit atătea interviuri cu aşa zise personae publice – pseudovipuri «stele de doi bani» sau «de mâna treia», dacă vreţi, care când sunt întrebate care e mottoul vieţi lor răspund aşa în doi peri, fără să gândească prea mult: «Traieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, pentru că una din ele chiar va fi». Şi viaţa lor de zi ci zi înseamnă: malluri, cluburi, can-canuri, sex, bărfe, limuzine, haine de firmă şi alte luxuri murdare. Mai trăieşte o zi astfel, că s-ar părea să fie ultima!

Şi pe urmă?... Un mare semn de întrebare…

«Orice zi...sa`o preţuieşti oricum ar fii...

şi nu uita... căci poate asta va fi ultima...

nimeni nu ştie... cât timp mai are de trăit...

trăieşte-ţi viaţa... încearcă să fii fericit...

umple paharu... petrece omule... şi bea...

uită amaru...ce`o mai fi mâine...vom vedea...»

Astfel ne îndeamnă un cântăreţ de manele să ne trăim zilele. Trăieşte clipa!... Ce o fi mâine om vedea…

Mâine s-ar putea să strigăm asemenea bogatului nemilostiv: «Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine, şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta».

«Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, pentru că una din ele chiar va fi.» – altfel sună această frază în gura unui om chibzuit care în nici o zi din viaţa lui «nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!»

Suntem noi asemenea oameni?...

Ferice de noi dacă suntem, iar dacă nu, atunci trebuie să răscumpărăm timpul căci zilele sunt rele.

«Răscumpăraţi timpul, căci zilele sunt rele» – îi îndemna apostolul Pavel pe efeseni, îndemnul a rămas valabil şi pentru noi, deoarece zilele devin din ce mai rele iar timpul din ce în ce ma scurt.

«Traieşte-ţi viaţa ca şi cum fiecare faptă a ta ar deveni lege universal», – spunea Immanuel Kant.

«…fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume» – ne îndeamnă Cuvântul lui Dumnezeu.

Moartea este cel mai bun test al autenticităţii credinţei noastre, ea este cea care ne validează credinţa. Dacă putem spune asemenea apostolului Pavel: «Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig», atunci înseamnă că trăim în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.

DOAMNE DĂ-MI O CRUCE...

Doamne dă-mi o cruce, cât ar fi de grea

Numai dă-mi puterea ca s-o pot purta.

Dă-mi să beau paharul, de chin şi amar,

Dar umple-mă, Doamne, de Sfântul Tău har.

De m-ar bate-n cuie, de-aş arde pe rug,

Doar să nu scot capul din sfântul tău jug.

Hoinărind prin noapte de-aş aluneca,

Tu să-mi îndrepţi paşii spre cărarea Ta.

De-aş cădea în boală, în grele suferinţi,

Dar să nu pierd locul dintre ai Tăi sfinţi.

Chiar de-aş pierde totul pe acest pământ,

Dar să nu pierd, Doamne, Duhul Tău cel Sfânt.

De-mi vei da puterea să o pot purta,

Doamne, nicio cruce nu-mi va părea grea.

03.03.2011

Bucureşti

«IUBEȘTE, ROAGĂ-TE ȘI RABDĂ…»

«Iubește, roagă-te și rabdă…» – este doar un vers din cântecul creștin «Ia jugul lui Cristos» pe care-l cântă formația de muzică creștină «Betania».

După ce am ascultat de câteva ori acest cântec, pe urmă, vreo două zile l-am fredonat, mai mult în gând, deoarece am o voce că mă sperii și singur de ea, mi-am dat seama că acest vers: «Iubește, roagă-te și rabdă…» conține, de fapt trei mari porunci: «IUBEȘTE!», «ROAGĂ-TE!», «RABDĂ!»…

«IUBEȘTE!...»

«Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.» – poroncește Isus Hristos, iar apostolul Petru ne îndeamnă: «…ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima…»

«Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu este altă poruncă mai mare decât aceasta.».

Marii gânditori ai tuturor timpurilor – filozofii, scriitorii, – creatorii de frumos, au încercat să găsească o defeniție pentru iubire. Talentatul scriitor ucrainean Gogol, a spus că «Iubirea este patria sufletului». Frumos spus nu?... Nu s-a lăsat mai prejos nici scriitorul român Liviu Rebreanu care a spus: «Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.».

Mie îmi place mult cugetarea despre iubire, scrisă de renumitul scriitor, filozof, pictor și compozitor Indian Rabindranath Tagore: «Iubirea este atunci când sufletul începe să cânte și florile vieții tale înfloresc singure.».

Și totuși cea mai mare și mai frumoasă definiție care s-a rostit vreodată, cea mai cutremurătoare declarație de dragoste, incomensurabila dovadă de iubire este: «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.».

«Tanti me amasti, ut Te odisse videaris!» – A exclamat odată un drept al Domnului: «M-ai iubit atât de mult Doamne, încât aproape Te-ai urât pe Tine Însuți!» – Aceasta este suprema dovadă de iubire. «Nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii săi». Isus Hristos a murit nu numai pentru prietenii Săi, ci și pentru toți dușmanii Lui din toate timpurile, realizând ceea ce se cheamă «nebunia iubirii», prin moartea Sa pe Cruce. «Nebunia iubirii este cea mai mare binecuvântare a Cerurilor» – a spus Platon, un filozof al Greciei Antice, care a murit aproape cu trei secole și jumătate înaintea «nebuniei iubirii».

Iubește, căci iubirea «Acoperă o sumedenie de păcate» – spune apostolul Petru

«… Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit» – a spus Isus despre femeia pe care Simon fariseul o considera – «o păcătoasă».

«ROAGĂ-TE!...»

«Doamne, învaţă-ne să ne rugăm…» – l-a rugat unul dintre ucenici pe Isus Hristos.

«Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: – I-a învățat Isus cuvintele «Rugăciunii Domnești» –"Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău…».

Dar totodată le-a dat și niște povețe, cum și pentru ce să se roage: «Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii…», «Rugați-vă să nu cădeți în ispită…».

Dar ca rugăciunea să fie ascultată, Domnul i-a dat de înțeles că mai au de împlinit și niște condiții «… orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit…», «…când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva…» – credința și iertarea, acestea sunt condițiile ca rugăciunea noastră să fie ascultată de Dumnezeu.

«Vegheaţi dar în tot timpul, şi rugaţi-vă,» – și-a îndemnat Marele Învățător discipolii înainte de a-și da viața pentru ei.

«Rugaţi-vă neîncetat.» (1 Tes. 5:17).

«…rugaţi-vă prin Duhul Sfânt,» (Iuda 1:20).

«…rugaţi-vă unii pentru alţii,» (Iacov 5:16).

«Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage!» (Iacov 5:13).

«Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.» (Iacov 5:15).

«Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.» (Iacov 5:16).

«Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc, şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.»

«Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială;» (1 Timotei 2:9,10).

«Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie.» – a spus preotul Teofil Paraian

Desigur, nimic nu este mai puternic decât rugăciunea.

«Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate – a predicat Ioan Zlatoust.

Rugăciunea face nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată graba goneşte relele ce ne bântuiesc.

Rugăciunea este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricina de bucurie statornică, muma adevăratei înţelepciuni.

Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toţi.

Ahab nu era oare împărat, nu avea el oare aur şi argint cu prisosinţă? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţă, nici altă haină decât un simplu cojoc? (...)

Rugăciunea este arma cea mai tare vistierie care niciodată nu se goleşte, bogăţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie».

«RABDĂ…!»

Ce înseamnă răbdarea?...

Auzim şi rostim deseori acest cuvânt: «Aveţi răbdare să termin mai întâi cu dânsul…», «Aveţi răbdare s-o servesc pe doamna…», «Aveţi puţintică răbdare…», «Aveţi răbdare…». Răbdare, răbdare şi iar răbdare. Răbdare peste tot. «Răbdarea este ceva ce admiri la şoferul din spatele tău şi dispreţuieşti la cel din faţa ta.» – a spus cineva mai în glumă, mai în serios.

Cu răbdarea nu rezolvăm aproape nimic şi nu ne va servi niciodată la nimic. O să avem răbdare până ce funcţionarul va termina cu domnul ce a intrat înaintea noastră în biroul lui, o să avem răbdare ca vânzătorul s-o servească pe doamna ce a intrat după noi în magazin, o să avem «puţintică răbdare», o să avem răbdare… şi ce am rezolvat cu asta?... La ce ne poate servi o astfel de răbdare?...

Nici măcar Biblia nu ne îndeamnă să fim răbdători ci ne îndeamnă să fim «îndelung-răbdători» – «Drept aceea, fiţi îndelung-răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului», «Fiţi, dar, şi voi îndelung-răbdători, întăriţi inimile voastre, căci venirea Domnului s-a apropiat», «Dragostea este îndelung răbdătoare…»

«Filip, unul dintre filozofii Greciei antice, se plimba odată împreună cu unul dintre prietenii săi pe străzile cetăţii. La fereastra unei case, cineva aştepta momentul în care acesta va ajunge în dreptul său, astfel încât să arunce apă pe el, ceea ce s-a şi întâmplat. Filip, ud leoarcă, fără să schiţeze cel mai mic gest şi-a continuat discuţia cu prietenul său, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Însoţitorul său însă, s-a oprit şi s-a oferit să-l ajute pentru a-l descoperi şi pedepsi pe cel care l-a tratat atât de brutal. Foarte calm, Filip a replicat, spunându-i că nu i-a făcut nimeni nici un rău. Plin de uimire, prietenul îi spune: «Bine, dar omul acela a aruncat apă pe tine; doar eşti ud leoarcă!». «Nu – a răspuns Filip. – Greşeşti. El nu a aruncat apa pe mine, ci pe omul care crede el că aş fi!» – iată un exemplu de îndelungă răbdare.

«Răbdarea înseamnă să-ţi înfrângi pornirea către cele şapte simţăminte: ură, adoraţie, nelinişte, mânie, tristeţe, teamă, bucurie. Dacă nu te laşi cuprins de ele, însemnă că ai răbdare, că eşti liniştit şi atunci vei înţelege în curând tot mersul lucrurilor şi vei fi în armonie cu eternitatea» – astfel a definit răbdarea romancierul britanic James Clavell.

«Cum aţi ajuns la o vârstă aşa înaintată», – a întrebat reporterul pe bătrânelul care a împlinit 117 ani. «Am avut rabdare!» – răspunse zâmbind bătrânelul.

«Cu răbdarea treci şi marea» – spune un vechi proverb, dar eu cred mai mult de atât – cu răbdarea poţi ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu!

«Iubeşte, roagă-te şi rabdă!...»

Dacă iubim, ne rugăm şi răbdăm, dacă facem aceste trei lucruri, în rest putem face orice, căci cu siguranţă nu vom face lucruri rele.

Istoria naşterii lui Isus

http://www.adevarprezent.com/video/birth/birth.asp

Avraam p. I - II , Iacov

Avraam - 1
Avraam - 2 Iacov

Desene animate

Potopul (Noe)

http://www.adevarprezent.com/video/noe/noe.asp

Iosif p. I-II

Iosif - 1
Iosif - 2

Estera

Estera

Moise p. I - II

Moise - 1

Moise - 2

David p. 1-2

David -1	David - 2

Întoarcerea tatălui risipitor

«Vai, ce patimi au fost acelea! Vezi tu, numai prin asemenea suferințe se poate... Și totuși a iertat! Pe toți I-a iertat pentru vecie!»

(M.E. Saltâcov Șcedrin «Domnii Goloviov»)

Citind și analizând viața familiei Goloviov din romanul «Domnii Goloviov» de Saltâcov Șcedrin nu poți să nu te gândești că această familie, practic s-a autodistrus.

Autorul a reușit să creeze o familie antiideală, dacă se poate spune astfel. Fiecare membru al familiei este reprezentantul anumitor vicii pe care le reprezintă cu mare succes.

Arina Petrovna, deși femeie fiind, era capul familiei. Aspră și deprinsă să facă totul după capul ei, își administra singură, fără a da socoteală nimănui, întinsa moșie a Golovliovilor. Trăia departe de lume într-o mare zgârcenie, nu făcea prietenie cu vecinii, în schimb era foarte lingușitoare pe lângă autoritățile locale. Avea îndeobște o fire neatârnată și neîngăduită, s-ar putea spune chiar tiranică, dealtfel își putea permite să fie astfel, în bună parte pentru faptul că în toată familia Golovliovilor nu se găsea nimeni care să i se împotrivească.

Arina Petrovna a economisit și a tot adunat avere, a flămânzit făcând totul pentru familie, în numele familiei... Dar în realitate ea nu avea famile. Familia era doar un cuvânt gol «ca arama sunătoare», o firmă în spatele căreia își făcea socotelile. Această mamă, în loc să-și consolideze familia, a destrămat-o, a ruinat-o.

Bărbatul Arinei Petrovna – Vladimir Mihailâci Golovliov era un om ușuratic și cam bețiv (de aceea Arina Petrovna spunea deseori despre dânsa că nu-i nici văduvă și nici femeie cu bărbat...), ducea o viață trândavă și deșartă, mai tot timpul stând închis în cabinetul său și imitând cântecul cocoșilor, graurilor și a altor păsări și animale sau scriind versuri «fără perdea». Pe Arina Petrovna o numea «zgripțuroaică» și «satană», iar ea pe el: «moară stricată» și «balalaică hodorogită».

Doi dintre copiii ei, mezinul Pavel Vladimirici (față de care era mai mult sau mai puțin indiferentă) și fiul cel mijlociu Porfiri Vladimirici (de care parcă mai mult se temea decât îl iubea) aveau slujbe la Petersburg. Pe ceilalți doi: fiul cel mare Stepan Vladimirici (cunoscut în familie sub numele de «Stiopca-tontul» sau «Stiopca-poznașul») împreună cu Anna Vladimirovna erau socotiți de către Arina Petrovna o «pacoste», nu îi putea suferi deoarece semănau cu tatăl lor și nu le era îngăduit să se amestece în treburile gospodăriei, nu-i făcea plăcere nici măcar să pomenească despre ei.

Arina Petrovna de fapt nu iubea pe nici unul dintre copiii săi, câteodată unuia dintre ei, îi acorda atenție formală. Era normal ca și copiii, crescând într-o asemenea atmosferă să nu o iubească pe ea. Toți membrii familiei se urau între ei, iar cuvintele ca «tont», «neghiob», «prost», «nemernic» și altele la fel de «mângâietoare» erau nelipsite din casa lor. De aceea atunci când îi moare fiica, Anna Vladimirovna îi scrie fiului său mezin Profiri Vladimirici: «Soră-ta a trăit ca o destrăbălată și a murit ca o destrăbălată, lăsându-mi în cârcă doi plozi». Cu toate că pe acești «plozi» (două fetițe gemene, Anninka și Liubinka) le băga undeva într-o odaie în curte, dându-le în grija chioarei babe Palașca, Arina Petrovna povestește cunoscuților ce mare e mila Domnului, care i-a luat o fată și i-a dat două în schimb.

La fel se comporta și cu fiul său cel mare Stepan Vladimirici care era exact tipul biblicului fiu risipitor – primindu-și partea după patru, cinci ani se trezește complet ruinat și singura lui cale era – înapoi spre Golovliovo care nu era nici pe departe «sânul» la care să te întorci, ba dimpotrivă tânăra generație (Anninka și Liubinca) nu știau cum să scape de acolo. Întorcându-se acasă Stepan Vladimirici este conștient că nu se va tăia «vițelul cel gras» și că nimeni nu-i va pune un inel scump pe deget, nici o mantie nouă pe spate, nici încălțăminte nouă nu va primi, de aceea repetă într-una «заест», «заест», «заест» (mă va mânca)... Și Arina Petrovna într-adevăr îl «mănâncă» – practic își ucide fiul, pe Stiopca-tontul, singurul care ar fi fost în stare s-o iubească.

De atunci moșia Golovliovo însemna moarte, o moarte care stă la pândă după o nouă jertfă. O moarte care atârna peste capul celor din familia Golovliov asemenea «sabiei lui Damocles». Golovliovo a devenit mormânt pentru cei ce se întorceau acasă și se întorceau doar aceia care nu aveau puterea de a se sinucide. Se întorceau deoarece altă ieșire nu aveau.

Ultima se va întoarce Anninka, după ce a fugit spre libertate împreună cu sora ei Liubinka care se sinucide îndemnând-o și pe ea. Dar Anninka nu are putere de a bea paharul cu otravă și se întoarce să moară la Golovliovo. Moare ultima, dar moartea ei nu se deosebește cu nimic de moartea celorlalți din familia Golovliov. Se spune că familia adunată la căpătâiul muribundului este lumânarea ce alină durerea trecerii dincolo, însă nici unul din familia Golovliov nu au avut parte de această alinare.

Ce este mai dureros în această familie că tradiția urii față de aproape se transmite de la o generație la alta. Profiri Vladimirici (cunoscut în familie sub poreclele: «Iudușca», «lipitoarea» sau «băiețelul cel bun»), nu-și iubește feciorii, pe Petenka și Volodenka, la fel cum nu-l iubesc nici ei pe el. Rămas singurul stăpân peste întreaga moșie Golovliovo (celălalt frate al său Pavel Vladimirici moare răpus de alcool la fel ca și tatăl său Vladimir Mihailâci) el se comportă la fel de tiranic precum răposata deja, Arina Petrovna. Din cauză că nu vrea să-și ajute fiii risipitori aceștia mor: Volodenka se sinucide, iar Petinka moare în drum spre închisorile Siberiei, iar pe cei doi fii nelegitimi îi trimite la orfelinat, neinteresându-se niciodată de soarta lor.

Și totuși acest om – Porfiri Vladimirici, acest Iudușca este cel mai religios dintre toți eroii romanului. Este tipul miilor de oameni, din toate timpurile care își spun «buni creștini». Toate crimele sale (altfel nu poate fi denumită politica sa în relațiile cu membrii familiei) sunt însoțite de molitfe, mătănii, lumânări și candele aprinse, parastase și pomeniri. Amintind după fiecare cuvânt numele Mântuitorului și făcându-și semnul crucii, el își trimite copiii «carne din carnea lui și sânge din sângele lui» spre orfelinate și spre moarte.

De abia în al doisprezecelea ceas, acest om religios își dă seama că nu e creștin, aflându-se cu un picior în groapă realizeză că nu nu fiii săi au fost fiii risipitori ci el, tatăl lor a fost un tată risipitor care a risipit dragostea părintească, dragostea față de aproapele său, a risipit acele sentimente de care ar fi avut atâta nevoie acum.

Abia în ultima clipă conștientizează că întotdeauna, din fragedă copilărie «cele sfinte» au fost pentru el un obiect de meticuloasă cinstire, de o cinstire pur rituală, ca de adevărat păgân. Obișnuia ca în ajunul vinerii mari să invite preotul la el acasă, să asculte citirea evangheliei, să suspine, să ridice mâinile spre cer, să se bată cu fruntea de pământ, să însemne cu cocoloașe de ceară pe lumânare numărul evangheliilor citite, dar de înțeles nu a înțeles niciodată nimic din toate acestea.

Numai atunci când o văzu pe Anninka bolnavă, răpusă de o boală la plămâni, abia atunci când această copilă – ultimul reprezentant al tinerei generații a familiei Goloviov se stingea înnecându-și durerea în vodcă, acest părinte risipitor înțelese că în evanghelie se vorbește despre o judecată sângeroasă «săvârșită de o nedreptate fără seamăn împotriva Adevărului.»

Această descoperire a produs în sufletul lui o deznădejde chinuitoare. Întreg trecutul său alimenta această deznădejde. Nu putea să-și aducă aminte de trecutul său. L-a uitat. Știa doar atât că în el era ceva îngrozitor, dar ce anume?.. Nu putea să-și amintească, dar nici să uite nu putea.

«Pe toți I-a iertat! (...) Și nu numai pe cei care I-au dat să bea atunci fiere și oțet, dar și pe cei care mai târziu, uite azi și mâine, și în vecii vecilor, vor duce la buzele Lui oțet amestecat cu fiere... E groaznic! Ah, ce groaznic!» – își spunea cu glas tare, plimbându-se prin odaie, cu pași mari, frământându-se și suferind de chinuri cumplite fața i se acoperă cu broboane mari de sudoare.

«Trebuie să mă ierți!», spuse nepoatei sale care i se aruncă la piept și-l îmbrățișă cu mare putere «Pentru toți... pentru tine... și pentru cei care nu mai sunt... Ce este? Ce s-a întâmplat? (...) Unde sunt... toți?»

În aceeași seară Porfiri Vladimirici privind îndelung la lumina slabă a candelei chipul Mântuitorului cu cunună de spini, ieși tiptil din casă numai în halat și încălțat în papuci de casă porni prin vânt și vijelie, călcând în băltoace se îndreptă spre casa unde Tatăl său îl aștepta pentru a-i da «odihna veșnică».

Oblomovismul creștin

«Oblomovism – un singur cuvânt, dar cât venin este în el» (I.A. Goncearov).

«Oblomovismul e o sinucidere amânată» (Andrei Pleșu)

În 1859 apare romanul «Oblomov», care i-a asigurat autorului său (scriitorului rus, Ivan Alexandrovici Goncearov) posteritatea. De fapt romanul a fost conceput în 1947, iar în 1949 scriitorul a început să-l pună pe hârtie și a lucrat la el 10 ani. Odată cu apariția lui apare și un termen nou – oblomovismul («oblomovșcina») care exprimă o stare, un mod de a exista, aproape fără nicio activitate. Dicționarul explicativ al limbii române definește oblomovismul astfel: «inactivitate generată de incapacitatea de a face efort, atitudine de apatie; spirit de stagnare.»

Desigur apariția romanului produce o mare vâlvă în rândul cititorilor și al criticii, a trezit un interes atât de mare încât acesta nu s-a stins nici astăzi. Până și marii critici ai vremii Dobroliubov și Drujinin se contraziceau unul pe celălat – primul a scris un articol intitulat «Ce înseamnă oblomovismul?» («Что такое обломовщина?»), în care susține că oblomovismul este o boală a sufletului rus într-o epocă anume, iar al doilea susținea că personajul lui Goncearov Ilia Ilici Oblomov nu are trăsături sociale sau naționale, ci este un model universal, că oblomovismul ține de patologic, este un handicap, o boală care va exista atâta timp cât va exista și omul pe pământ.

Goncearov își crează eroul din incertitudini, îndoieli, spaime și îl înzestrează cu o capacitate extraordinară de a nu face nimic, cu o inactivitate aproape imposibilă. Iată cum îl descrie autorul:

«Era un om de vreo treizeci și doi-treizeci și trei de ani, de statură mijlocie, cu înfățișare plăcută și ochii de un cenușiu-închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături, gândul îi rătăcea în voie pe față, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise, se ascundea în crețurile frunții, apoi pierea cu desăvârșire, și atunci tot chipul i se lumina, învăluit de o molcomă nepăsare. Această nepăsare trecea apoi din obraz în tot trupu, până și în cutele halatului.» (...)

«Uneori, când din adâncul sufletului său se ridica un nor de îngrijorare care-i umbrea fața, privirea i se încețoșa, pe frunte i se iveau cute, iar chipul lui oglindea pe rând îndoiala, tristețea, spaima; dar această frământare lăuntrică arareori izbutea să se închege într-un gând deslușit și mai rar încă ajungea să fie începutul unei hotărâri, îndeobște, totul se încheia printr-un oftat și se pierdea în apatie sau într-o somnolență» (...)

«Pentru Ilia Ilici, a sta culcat nu era o necesitate, ca pentru un bolnav sau pentru un om care vrea să doarmă, nici ceva întâmplător, ca pentru unul obosit, dar nici o plăcere, ca pentru un leneș; era o poziție normală.»

Oblomovismul se caracterizează prin spaima de responsabilitate, prin neimplicare în nici o activitate, prin așteptare ca altcineva să rezolve problemele, prin înclinare spre o continuă amânare a rezolvării problemelor existente.

Cu alte cuvinte, oblomovismul este un păcat. «Nimeni nu are dreptul la odihna trupului, până nu a rezolvat odihna sufletului său» – spune David Nicola.

Din discuțiile dintre Ilia Ilici Oblomov și prietenul său Andrei Stolz reiese că există mai multe tipuri de oblomovism cum ar fi «Oblomovismul rustic», «Oblomovismul petersburghez», «Oblomovismul de oraș»... Sunt sigur că există și oblomovismul creștin.

Spun sunt sigur, deoarece am suferit și eu de această boală, pe care o poate vindeca numai Marele Vindecător Isus Hristos. Numai El îl poate scoate pe omul păcătos din aceea stare de nepăsare, de inactivitate spirituală.

Oblomovismul creștin este cel mai periculos dintre toate tipurile de oblomovism. Pentru că el poate ucide nu numai trupul ci și sufletul.

Oblomov în fiecare zi lucra în gând la planul său de reorganizare a moșiei sale Oblomovka – «De cum se scula dimineața din pat, îndată după ceai, se și lungea pe divan și, cu capul sprijinit într-o mână, începea să se gândească, până când sfârșea prin a-și obosi capul de atâta muncă și conștiința îi șoptea: Ajunge! Destul ai făcut azi pentru binele obștesc! Numai atunci se hotăra să se odihnească de osteneala zilei și să-și schimbe poziția într-una mai puțin încordată și severă, mai potrivită pentru destindere și visare».

Oare câți oameni asemenea lui Ilia Ilici își fac zilnic planul de reorganizare a vieții lor, dar nu îl pun în aplicare din cauza oblomovismului. Oare câți oameni sunt conștienți că viața lor nu este mântuită, dar totuși spun asemenea lui Ilia Ilici «авось обойдеться» – «o să fie cumva».

Nu vorbesc de cei protivnici, nici de cei care nu cunosc sau nu vor să cunoască adevărata cale spre mântuire, ci de acei «creștini» buni care stau cuminți pe băncile bisericilor, iar frații îi numesc prieteni. Ei știu în mâinile cui trebuie să-și predea viața și totuși efortul de a o face e prea mare... E atât de comod să stai în biserică și să asculți cântările, predicile, mai ales dacă cei ce le rostesc sunt maeștrii cuvântului, e un adevărat spectacol. Dar e atât de greu să te ridici în picioare la îndemnul lor. «Poate altădată...»

«Poate altădată» – este un răspuns pe care-l dăm vânzătorilor ambulanți ca să scăpăm de ei, când nu avem chef să cumpărăm oale, lenjerie, sau aparatură electrocasnică.

«Poate altădată» – este un răspuns pe care îl dăm celor ce strâng bani pentru diferite fundații de binefacere.

«Poate altădată» – nu este un răspuns pentru Isus Hristos. El și-a dat viața pentru mine, iar eu să-i spun: «Doamne Isuse mântuirea este frumoasă, minunată și am mare nevoie de ea, dar nu o pot primi acum, poate altădată...»

Altădată poate însemna – niciodată!

Oblomovismul l-a ucis pe Ilia Ilici, pentru că oblomovismul ucide, iar ce este mai rău, nu pot să nu fiu deacord cu Andrei Pleșu că «Oblomovismul este o sinucidere amânată».

Vă ordon: Urcați Calvarul!

«O, nu-s mai tari ispitele ca harul

Ce l-ai primit ca să le poţi răbda,

Căci nu se cere-ntâi să urci Calvarul,

Ci-ntâi primeşti puterea a-l urca.»

(Costache Ioanid)

Desigur cunoaștem cu toții legendarul ordin emis de generalul Ion Antonescu pe 22 iunie 1941, în celebra luptă cunoscută sub numele de «Bătălia de la Țiganca»: «Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!».

Și ostașii au trecut Prutul și 4271 dintre ei și-au dat viața pentru eliberarea Basarabiei.

Un adevărat ostaș ascultă ordinul comandantului său, chiar și atunci când acest ordin îl costă viața! Când comandantul său îi cere să moară. El moare!

Domnul Dumnezeu este numit «Dumnezeul Oştirilor».

El este «Împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor.» În Psalmul 2 scrie: «Împăraţi ai pământului, purtaţi-vă cu frică, daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi ca să nu pieriţi pe calea voastră».

Într-una din aceste oştiri ale Dumnezeului Celui Preaînalt suntem înrolați şi noi. Iar comandantul suprem a emis ordinul: «Creștini, vă ordon: Urcați Calvarul!..»

Poate părea cam dur, dar acesta este adevărul – Isus Hristos ne ordonă să urcăm Calvarul!

Am auzit pe foarte mulți subalterni ai lui Hristos, ofițeri în oștirea Lui, care predică aproape, sau chiar, plângând, prezentându-ne pe un Isus care stă în genunchi și se roagă de păcătoși ca să vină la El.

Fals!.. Total fals!.. «Folclor!» – spune fratele nostru în Hristos Florin Ianovici în una din mișcătoarele sale predici.

Imaginați-vă un Isus Hristos îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur, cu capul și părul alb ca lâna albă și ca zăpada, cu ochii ca para focului, cu picioarele asemenea aramei arse în cuptor,

cu un glas puternic – ca un vuiet de ape de munte, ținând în mâna dreaptă șapte stele, iar din gură ieșindu-I o sabie ascuțită cu două tăișuri, cu fața ca soarele când strălucește în puterea lui…

Credeți că acest Isus Hristos – «Împăratul slavei», «Împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor», «Alfa și omega», «Cel care îi va judeca pe cei vii, și pe cei și morți», stă în genunchi, plânge și se roagă de noi să intrăm în Împărăția Lui?..

Apostolul Ioan când l-a văzut, spune că a căzut la picioarele lui ca un mort.

Isus Hristos Comandantul Suprem al Armatei Cerești, și al întregii sale oștiri pământești se comportă ca un adevărat comandant – a emis ordinul: «Creștini, vă ordon: Urcați Calvarul!» Isus Hristos niciodată nu s-a rugat de nimeni. El a poruncit!

«Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni», – i-a poruncit lui Petru și Andrei.

«Vino după Mine» – i-a poruncit și vameșului Matei.

«Vino după Mine (…) Și lasă morții să-și îngroape morții», – i-a poruncit altui ucenic.

«Scoală-te (…) ridică-ți patul și du-te acasă» – a poruncit slăbănogului.

«Îndrăznește fiică! Credința ta te-a tămăduit», – a poruncit și femeii bolnave.

«Dați-vă la o parte, căci fetița n-a murit, ci doarme!» – a poruncit mulțimii din casa lui Iair.

«Facă-vi-se după credința voastră!» – a spus orbilor.

«Pleacă Satano!» – a poruncit Diavolului.

«Duceți-vă», – în turma cu porci cu voi, a poruncit dracilor.

«Pocăiți-vă căci Împărăția cerurilor este aproape» – poruncea mulțimii.

«Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna.» – își chema soldații.

«Luati jugul Meu asupra voastră…»,

«Lepădați-vă de sine»,

«Luați-vă crucea și urmați-Mă…» – Vă ordon: Urcați Calvarul!

Mai avem impresia că Isus Hristos stă în genunchi, plânge și se roagă de noi?...

Ca un adevărat comandat, El și-a dat viața pentru noi – ostașii săi. Ne iubește, ne ordonă, dar dacă îi nesocotim ordinele… Curtea Marțială… e o nimica toată pe lângă judecata de apoi. – «Plecați de la Mine blestemaților că nu vă cunosc de unde sunteți…»

Ni se mai pare o poruncă dură: «Urcați Calvarul!»?...

Dar ce părere avem despre porunci ca: «Iubiți-vă aproapele…» și «Rugați-vă pentru dușmanii voștri…», sau de porunci ca «Nu judecați…», «Nu vă îngrijorați…», dar de porunca: «Nu vă strângeți comori…»?...

Trăgând în jugul lui Hristos, ducându-ne crucea în spate, pas cu pas să urcăm Calvarul, căci acolo sus la piciorul crucii Sale se întâmplă «două minuni – spunea Wilhelm Busc – Minunea iubirii Lui imense și a păcatului meu mult».